Duminica a 16-a după Rusalii: Mt 25,14-30 ÅŸi vinerea din cea de-a patra săptămână după Rusalii: Lc 19,12-28
Această pildă este foarte grea, dar ne dă învăÅ£ătură despre planul dumnezeiesc pentru Om si despre destinul duhovnicesc al omenirii. Ea nu este menÅ£ionată decât de Sfântul Matei (TalanÅ£ii) si Sfântul Luca (Minele), cu diferenÅ£e destul de mari1. Însă, deoarece firul călăuzitor si înÅ£elesul sunt aceleaÅŸi, vom încerca să le comentăm împreună. Cele două versiuni sunt de fapt complementare, văzute din două unghiuri diferite, unul veÅŸnic ÅŸi universal (Matei), iar celălalt istoric ÅŸi iudaic (Luca). Pilda Minelor este rareori citită în diferitele rituri, este puÅ£in cunoscută de credincioÅŸi ÅŸi rareori comentată de PărinÅ£ii Bisericii.
Hristos a istorisit-o la sfârÅŸitul vieÅ£ii Sale publice, chiar înainte de Florii: după Sfântul Matei, la Ierusalim, după prorocia SfârÅŸitului vremurilor ÅŸi chemarea la trezvie (Pilda celor 10 Fecioare) ÅŸi, după Sfântul Luca, nu departe de Ierusalim, după întâlnirea cu Zaheu la Ierihon. În ambele cazuri, ea se situează într-un context eshatologic2 ÅŸi corespunde acestuia, deoarece se sfârÅŸeÅŸte printr-o judecată.
Introducerea este destul de diferită la cei doi evangheliÅŸti. La Sfântul Matei, „omul” despre care se vorbeÅŸte este probabil Tatăl ceresc, deÅŸi ar putea fi vorba ÅŸi de Hristos, ceea ce este evident la Sfântul Luca. El „pleacă în călătorie”: acest lucru nu are nici o legătură cu geografia, căci Dumnezeu este pretutindeni; fără prezenÅ£a Sa, toată firea s-ar întoarce în nefiinÅ£ă. Aceasta înseamnă două lucruri, mai întâi că El încetează a fi prezent în chip văzutpentru a lăsa Omului libertatea de a împreună-lucra cu harul Său, ÅŸi apoi că este răbdător: îi dă timp Omului3. Dumnezeu nu stă în cârca noastră, ca să ne supravegheze, să ne controleze ÅŸi să ne constrângă: El are încredere în cel care este după chipul Său ÅŸi care a primit puterea de a se asemăna Lui. Clerul ar face bine să se gândească la lucrul acesta...
Åži chiar înainte de a pleca, adică de a se retrage în taină,El „si-a chemat slugile si le-a dat pe mână avuÅ£ia Sa”. Fiecare cuvânt este plin de importanÅ£ă: „a chemat”, adică fiecare dintre noi a primit o chemare de la Dumnezeu, o invitaÅ£ie de a împreună-lucra cu El; Dumnezeu ia iniÅ£iativa, ÅŸi nu noi. Iar El nu cheamă pe oricine, ci cheamă pe slugile Sale, adică pe cei care au o legătură cu El, care sunt obiÅŸnuiÅ£i a lucra împreună cu El ÅŸi pentru El, cei care-L cunosc pe Dumnezeu.Apoi le dă pe mână averea Sa, adică ne cere să administrăm bunurile Sale, bogăÅ£ia Sa, ceea ce corespunde cu porunca pe care a dat-o lui Adam ÅŸi Evei în Grădina Edenului. Această bogăÅ£ie sunt „talanÅ£ii” pe care îi va da. Talantul4 era cea mai importantă monedă grecească din Răsărit: un singur talant valora o avere. Banii sunt simbolul însuÅŸi al bogăÅ£iei: aici reprezintă harul, darul gratuit al lui Dumnezeu. Hristos foloseÅŸte adesea acest simbol în pildele Sale.
Înainte de a merge mai departe, se cuvine să facem comparaÅ£ie cu Sfântul Luca, unde lucrurile stau cu totul altfel. Aici este vorba despre un „om de neam mare”, adică de un nobil, de un domn, „care s-a dus într-o Å£ară îndepărtată ca să-ÅŸi ia domnie ÅŸi să se întoarcă”. ÎnÅ£elesul este mai greu de desluÅŸit decât la Sfântul Matei, însă nu încape îndoială că e vorba aici despre Fiul lui Dumnezeu Care Se întrupează ÅŸi Care este învestit cu putere împărătească de către Tatăl Său ceresc, în intimitatea dumnezeiască. El cheamă zece dintre slugile Sale ÅŸi îi dă fiecăreia o mină, care este o monedă grecească în valoare de 100 de drahme. Zece reprezintă plinătatea firii: putem considera aici că reprezintă omenirea în sânul căreia fiecare a primit aceeaÅŸi mină, aceeaÅŸi bogăÅ£ie: chipul lui Dumnezeu. Însă Domnul adaugă ceva important care lipseÅŸte în versiunea Sfântului Matei: „neguÅ£ătoriÅ£i cu ele până ce voi veni”. Omenirea primeÅŸte o poruncă, ÅŸi anume de a face să rodească harul, adică de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Se poate vedea aici ÅŸi un alt înÅ£eles, legat de Israel, care este un fel de „laborator” al omenirii: Israel primise harul de a zămisli pe Mesia, dar acest har era pentru întreaga omenire. La acest lucru se adaugă un altul, deosebit de important ÅŸi surprinzător de realist: „Dar cetăÅ£enii lui îl urau ÅŸi au trimis solie în urma lui, zicând: nu voim ca acesta să domnească peste noi” Vedem aici pe Hristos respins de poporul Său: chiar acest lucru îl va trăi câteva zile mai târziu. Iată confirmarea că omul de neam de care este vorba e cu adevărat Hristos.
După aceste introduceri la istorisire, care sunt diferite, dar complementare, scenariul va fi acelaÅŸi. Să revenim deci la versiunea Sfântului Matei. Stăpânul cheamă rând pe rând trei slugi care vor primi sume diferite: 5 talanÅ£i, 2 talanÅ£i, 1 talant. S-ar putea crede că este o împărÅ£ire inegală ÅŸi deci nedreaptă, dar de fapt Evanghelia ne oferă ÅŸi explicaÅ£ia: „fiecăruia după puterea lui”. Fiecare persoană este diferită de celelalte, fiecare ipostas este unic. Iar Ziditorul cunoaÅŸte pe cei pe care i-a zidit.
Iconomul dumnezeiesc dă cu înÅ£elepciune, Å£inând cont de calităÅ£ile ÅŸi posibilităÅ£ile fiecăruia. Egalitarismul „republican” este negarea ipostasului: este o eroare teologică. Egalitatea oamenilor între ei stă în faptul că toÅ£i au fost creaÅ£i de Dumnezeu, că toÅ£i au primit chipul lui Dumnezeu ÅŸi că toÅ£i sunt chemaÅ£i spre îndumnezeire. În rest, cu toÅ£ii sunt diferiÅ£i unii de alÅ£ii: fiecare este unic, dar are nevoie de ceilalÅ£i; suntem cu toÅ£ii complementari. Dumnezeu dă tuturor, însă darul este personal.
AceÅŸti trei oameni sunt de fapt trei tipuri de oameni, sau mai degrabă trei familii duhovniceÅŸti, după cum au văzut PărinÅ£ii, ÅŸi mai ales Sfântul Ilarie din Poitiers ÅŸi Sfântul Ambrozie din Milano5. Cel care a primit 5 talanÅ£i câÅŸtigă alÅ£i 5: a îndoit ceea ce primise. Sfântul Ilarie vede în el pe evreii care au crezut în Iisus Hristos. Cei 5 talanÅ£i dăruiÅ£i reprezintă Legea (cele 5 cărÅ£i ale Torei), iar cei 5 câÅŸtigaÅ£i plinirea Legii prin credinÅ£a în Hristos ÅŸi în Evanghelie: astfel se plinesc cele 10 porunci (Decalogul)6. Cel care a primit 2 talanÅ£i câÅŸtigă alÅ£i 2: îndoieÅŸte ceea ce a primit. Sfântul Ilarie vede în el pe păgânii care au crezut în Iisus Hristos. Cei 2 talanÅ£i dăruiÅ£i reprezintă Evanghelia ÅŸi Tainele, iar cei 2 câÅŸtigaÅ£i credinÅ£a în cele două firi ale lui Hristos ÅŸi punerea în practică a poruncilor Sale (ceea ce numeÅŸte „fapte”).
Cel care a primit 1 talant se duce să-l îngroape în pământ pentru a-l „ascunde”. În el, Sfântul Ilarie vede pe evreii care L-au respins pe Iisus Hristos ÅŸi au ascuns mântuirea celorlalÅ£i oameni. Nu numai că nu au primit ei înÅŸiÅŸi această Veste Bună (Evanghelia), dar i-au împiedicat ÅŸi pe ceilalÅ£i, pe păgâni, să aibă parte de ea. Acest lucru este confirmat de judecata înfricoÅŸată a lui Hristos asupra Cărturarilor ÅŸi Fariseilor, [adică asupra teologilor ÅŸi a asceÅ£ilor]: „Vai vouă, cărturarilor ÅŸi fariseilor făÅ£arnici! Că închideÅ£i împărăÅ£ia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraÅ£i, ÅŸi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaÅ£i” (Mt 23, 13). A-ÅŸi îngropa talantul înseamnă a dis- preÅ£ui darul lui Dumnezeu – harul –, adică a stinge duhul (1 Tim 5, 19), „a pune lumina sub obroc” (Mt 5, 15), „a desfiinÅ£a cuvântul lui Dumnezeu” (Mt 15, 6). De fapt, înseamnă a refuza împreună-lucrarea cu Dumnezeu ÅŸi deci iubirea de Dumnezeu: înseamnă a-L urî pe Dumnezeu.
Atunci vine judecata: „După multă vreme, a venit Stăpânul.”. „După multă vreme...” este o expresie teologică. Ea poate avea două înÅ£elesuri: în planul eonului zidirii, ea reprezintă timpul lăsat de Dumnezeu lui Adam ÅŸi Evei pentru a-ÅŸi „lucra grădina”, adică a se îngriji de zidire ÅŸi a o aduce până la Dumnezeu; în planul eonului căderii, este timpul pe care ni-l lasă Dumnezeu pentru pocăinÅ£ă. „...a venit Stăpânul”: este întoarcerea lui Hristos în slavă la sfârÅŸitul vremurilor. Sfântul Luca precizează: „ÅŸi când s-a întors el, după ce luase domnia”; aceasta înseamnă: după ÎnălÅ£area ÅŸi ÅŸederea de-a dreapta Tatălui, unde Hristos stă pe tron ca Împărat ceresc, în dumnezeirea si omenirea Sa: ca om, a primit domnia, pe care o avea din fire ca Dumnezeu.
„Åži a făcut socoteala cu ele” (Matei), adică „să ÅŸtie fiecare cum a neguÅ£ătorit” (Luca). Iată ceva de căpătâi pentru a ne înÅ£elege destinul: Dumnezeu ne cere socoteală, pentru că ne-a încredinÅ£at o comoară ÅŸi pentru că vrea să ÅŸtie ce am făcut cu ea: după cum subliniază Sfântul Ambrozie, „Hristos cere dobânda pentru argintul Său ÅŸi nu pentru al nostru’! Aceasta înseamnă că Dumnezeu vrea să vadă roade, vrea ca Omul să dea rod ÅŸi deci să îm- preună-lucreze cu El. Aceasta este judecata. Însă judecata, fie personală (după moartea noastră), fie universală (la sfârÅŸitul timpurilor), este mai întâi un bilanÅ£, o socoteală a roadelor pe care le-am dat, o responsabilizare, înainte de a fi, eventual, o condamnare. Primul scop este de a trece pe Om la vârsta maturităÅ£ii („la măsura vârstei deplinătăÅ£ii lui Hristos”, Efes 4, 13). Fără această judecată am rămâne pe veci copii.
Primul si al doilea au îndoit câștigul, adică au trecut de la chip la asemănarea cu Dumnezeu. Este sinergia: unirea harului dumnezeiesc ÅŸi a voii libere a omului. Åži ei fac o jertfă lui Dumnezeu: dau slavă7.Găsim echivalentul la Sfântul Luca (primul a dat 10 mine, plinirea Legii prin Evanghelie, cel de-al doilea 5, punerea în lucrare a Evangheliei prin cele 5 simÅ£uri). Stăpânul îi laudă („Slugă bună ÅŸi credincioasă.”) ÅŸi întemeiază un canonfundamental pentru lucrareaeclezială („peste puÅ£ine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune.”), cuvânt puÅ£in respectat, din păcate8, apoi rosteÅŸte o concluzie uimitoare ÅŸi sublimă: „intră întru bucuria Domnului tău” Nu a spus: intră în odaia de ospeÅ£e sau: odihneÅŸte-te de osteneala ta, ci: împărtăÅŸeÅŸte bucuria Mea. Or, bucuria lui Dumnezeu este de a putea în- dumnezei Omul, de a-l aduce să se împărtăÅŸească de FiinÅ£a Sa dumnezeiască, pe cât îi este cu putinÅ£ă: este îndumnezeirea Omului. Iar bucuria este expresia cea mai puternică a vieÅ£ii. Darul pe care-l dă Dumnezeu celor dintâi, evreii ÅŸi păgânii care au crezut în Hristos ÅŸi care au pus în lucrare poruncile Sale, Å£ine de fiinÅ£ă ÅŸi de viaÅ£ă.
Apoi vine al treilea. El începe prin a învinui ÅŸi a judeca pe stăpânul său: „te-am ÅŸtiut că eÅŸti om aspru, care seceri unde n-ai semănat ÅŸi aduni de unde n-ai împrăÅŸtiat.”. El ia locul lui Dumnezeu. Åži minte, căci Dumnezeu îi dăduse o sămânÅ£ă: talantul pe care trebuia să-l cultive (lucru care aminteÅŸte de Adam ÅŸi Eva după căderea lor: ei nu-ÅŸi recunosc greÅŸeala, învinuiesc pe „celălalt” ÅŸi nu se pocăiesc. Implicit, ei Îl învinuiesc pe Dumnezeu). Åži sfârÅŸeÅŸte prin ceva groaznic: „... temându-mă [de Tine]”. Sfântul Ilarie comentează cu fineÅ£e: „...dintr-un respect temător pentru poruncile vechi, se abÅ£inea de a-ÅŸi folosi libertatea evanghelică: rămăsese la Lege”. Apoi, în cele din urmă, dă înapoi lui Dumnezeu bunul Său, talantul (care aparÅ£ine lui Dumnezeu). Acest lucru ar putea părea moral, dar este culmea păcatului. Aceasta înseamnă, de fapt, nu vreau să lucrez împreună cu Tine, să dau roadă ÅŸi să Å¢i-o aduc Å¢ie, nu vreau să semăn cu Tine, nu Te iubesc (= Te urăsc). Refuză în deplină libertate darul lui Dumnezeu.
Stăpânul răspunde mai întâi certân- du-l cu asprime: „Slugă vicleană ÅŸi leneÅŸă...”, adică neasemănându-se cu Dumnezeu, Care este bun ÅŸi lucrează fără încetare. Apoi, fără să arate nedreptatea spuselor sale („ÅŸtiai că secer unde n-am semănat.”9; la Sfântul Luca este încă ÅŸi mai precis: „Din cuvintele tale te voi judeca”, adică: iau drept bune cuvintele tale), adaugă ceva pozitiv: „Pentru ce deci n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Åži eu, venind, l-aÅŸ fi luat cu dobândă”. Cuvinte surprinzătoare: oare Dumnezeu să fie ca un contabil? Desigur că nu! ÎnÅ£elesul este: dacă nu ai fost în stare să lucrezi tu însuÅ£i, trebuia să ceri ajutorul altora, al Bisericii (banca, aici, este Biserica, pentru că ea păstrează cu sfinÅ£enie comoara credinÅ£ei ÅŸi a Tainelor ÅŸi nimeni nu va putea niciodată să ia de la ea această comoară dumnezeiască10). Ce lecÅ£ie pentru noi! Dacă nu suntem în stare să plinim una sau alta dintre poruncile lui Hristos, să ne refugiem în Biserică, pentru că, spre deosebire de noi, ea este capabilă să plinească. Să nu fim centraÅ£i asupra nouă înÅŸine, să nu fim susceptibili ÅŸi orgolioÅŸi. Domnul spune din nou cu tărie voinÅ£a Sa de a vedea pe Om dând roade, împreună-lucrând cu El: ceea ce a hotărât se va plini, căci „cuvântul Meu nu se întoarce la Mine fără să dea rod” (Is 55, 11).
Atunci vine sentinÅ£a cea de pe urmă, care este înfricoÅŸătoare: omul este aruncat de îngeri în iadul cel veÅŸnic („în întunericul cel mai dinafară [ceea ce este străin luminii dumnezeieÅŸti], unde va fi plângerea ÅŸi scrâÅŸnirea dinÅ£ilor”). Cel care nu primeÅŸte focul iubirii dumnezeieÅŸti va cunoaÅŸte focul îngheÅ£at al iadului celui veÅŸnic. Însă sentinÅ£a nu se opreÅŸte aici; Stăpânul adaugă: „LuaÅ£i deci de la el talantul ÅŸi daÅ£i-l celui ce are zece ta- lanÅ£i...” (la fel la Sfântul Luca). Aceasta poate părea nedrept în planul gândirii omeneÅŸti, dar este cu totul în acord cu simbolistica despre care vorbeÅŸte Sfântul Ilarie: talantul refuzat de către evreii care au respins pe Hristos este dat de Dumnezeu „celorlalÅ£i puÅ£ini din Israel” care L-au primit pe Iisus ca Mesia. Acest lucru este drept. Domnul dă mai mult celui care a dat mai multă roadă, pentru că I se aseamănă mai mult ÅŸi pentru că a lucrat mai mult. Dar „cei ce stăteau de faÅ£ă” (poate fi vorba despre „fiii lui Dumnezeu”, îngerii.) fac această remarcă Domnului: „acesta are [deja] 10 mine”. E chiar amuzant, s-ar spune că Hristos prevede obiecÅ£iile pe care le-am putea avea noi mai târziu. RosteÅŸte atunci un cuvânt tainic, unul dintre cele mai grele din Evanghelie: „Că oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are ÅŸi ceea ce are i se va lua”. Acest cuvânt nu trebuie luat în sens literal, ci în înÅ£elesul lui duhovnicesc ÅŸi eclezial, bazându-ne pe simbolistica Sfântului Pavel ÅŸi a Sfântului Ilarie: evreii ÅŸi păgânii care au crezut în Hristos primesc aceeaÅŸi plată: îndumne- zeirea. Însă cei dintâi au ceva în plus: au ascultat pe Dumnezeu de 2000 de ani (prin Avraam ÅŸi Moise) ÅŸi au plinit Legea. Ei sunt deci „cei dintâi”, fiii întâi născuÅ£i, măslin curat ÅŸi nu altoit (Sfântul Pavel) ÅŸi sunt pe drept puÅŸi la loc de cinste. Ei primesc ceea ce Israelul cel istoric a refuzat: aceasta este după dreptate. Cât despre cuvântul însuÅŸi, s-ar putea transcrie astfel: se va da celui care a dobândit Duhul Sfânt ÅŸi va fi în belÅŸug („râuri de apă vie vor izvorî din sânurile sale”, In 7, 38), însă celui care nu a dobândit Duhul Sfânt i se va lua chiar ÅŸi ceea ce are, adică harul. SfârÅŸitul de la Sfântul Luca întăreÅŸte acest lucru: „Iar pe acei vrăjmaÅŸi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, adu- ceÅ£i-i aici ÅŸi tăiaÅ£i-i în faÅ£a mea”.
Domnul proroceÅŸte toate nenorocirile care se vor abate asupra poporului evreu, de la distrugerea Ierusalimului ÅŸi a Templului de către Titus în 70 ÅŸi risipirea poporului evreu până la Shoah, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Dumnezeu e bun si drept. Bunătatea Sa însă nu înseamnă că noi nu trebuie să trăim consecinÅ£ele propriilor noastre fapte ca să ne putem schimba, dacă dorim aceasta.
Note:

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team