Hristos a istorisit-o la sfârÅŸitul vieÅ£ii Sale publice, chiar înainte de Florii: după Sfântul Matei, la Ierusalim, după prorocia SfârÅŸitului vremurilor ÅŸi chemarea la trezvie (Pilda celor 10 Fecioare) ÅŸi, după Sfântul Luca, nu departe de Ierusalim, după în­tâlnirea cu Zaheu la Ierihon. În ambele cazuri, ea se situează într-un context eshatologic² ÅŸi corespunde acestuia, deoarece se sfârÅŸeÅŸte printr-o judecată.

Introducerea este destul de diferită la cei doi evangheliÅŸti. La Sfântul Matei, „omul” despre care se vorbeÅŸte este probabil Tatăl ceresc, deÅŸi ar putea fi vorba ÅŸi de Hristos, ceea ce este evident la Sfântul Luca. El „pleacă în călătorie”: acest lucru nu are nici o legătură cu geografia, căci Dumnezeu este pretutindeni; fără prezenÅ£a Sa, toată firea s-ar întoarce în nefiinÅ£ă. Aceasta înseamnă două lucruri, mai întâi că El încetează a fi prezent în chip văzutpentru a lăsa Omului libertatea de a împreună-lucra cu harul Său, ÅŸi apoi că este răbdător: îi dă timp Omului³. Dumnezeu nu stă în cârca noastră, ca să ne supravegheze, să ne controleze ÅŸi să ne constrângă: El are încredere în cel care este după chipul Său ÅŸi care a primit puterea de a se asemăna Lui. Clerul ar face bine să se gândească la lucrul acesta...

Åži chiar înainte de a pleca, adică de a se retrage în taină,El „si-a chemat slugi­le si le-a dat pe mână avuÅ£ia Sa”. Fiecare cuvânt este plin de importanÅ£ă: „a che­mat”, adică fiecare dintre noi a primit o chemare de la Dumnezeu, o invitaÅ£ie de a împreună-lucra cu El; Dumnezeu ia ini­Å£iativa, ÅŸi nu noi. Iar El nu cheamă pe ori­cine, ci cheamă pe slugile Sale, adică pe cei care au o legătură cu El, care sunt obiÅŸ­nuiÅ£i a lucra împreună cu El ÅŸi pentru El, cei care-L cunosc pe Dumnezeu.Apoi le dă pe mână averea Sa, adică ne cere să ad­ministrăm bunurile Sale, bogăÅ£ia Sa, ceea ce corespunde cu porunca pe care a dat-o lui Adam ÅŸi Evei în Grădina Edenului. Această bogăÅ£ie sunt „talanÅ£ii” pe care îi va da. Talantul⁴ era cea mai importantă monedă grecească din Răsărit: un singur talant valora o avere. Banii sunt simbolul însuÅŸi al bogăÅ£iei: aici reprezintă harul, da­rul gratuit al lui Dumnezeu. Hristos folo­seÅŸte adesea acest simbol în pildele Sale.

Înainte de a merge mai departe, se cu­vine să facem comparaÅ£ie cu Sfântul Luca, unde lucrurile stau cu totul altfel. Aici este vorba despre un „om de neam mare”, adi­că de un nobil, de un domn, „care s-a dus într-o Å£ară îndepărtată ca să-ÅŸi ia domnie ÅŸi să se întoarcă”. ÎnÅ£elesul este mai greu de desluÅŸit decât la Sfântul Matei, însă nu încape îndoială că e vorba aici despre Fiul lui Dumnezeu Care Se întrupează ÅŸi Care este învestit cu putere împărătească de că­tre Tatăl Său ceresc, în intimitatea dumnezeiască. El cheamă zece dintre slugile Sale ÅŸi îi dă fiecăreia o mină, care este o monedă grecească în valoare de 100 de drahme. Zece reprezintă plinătatea firii: putem considera aici că reprezintă ome­nirea în sânul căreia fiecare a primit ace­eaÅŸi mină, aceeaÅŸi bogăÅ£ie: chipul lui Dumnezeu. Însă Domnul adaugă ceva im­portant care lipseÅŸte în versiunea Sfântului Matei: „neguÅ£ătoriÅ£i cu ele până ce voi veni”. Omenirea primeÅŸte o poruncă, ÅŸi anume de a face să rodească harul, adică de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Se poate vedea aici ÅŸi un alt înÅ£eles, legat de Israel, care este un fel de „laborator” al omenirii: Israel primise harul de a zămis­li pe Mesia, dar acest har era pentru în­treaga omenire. La acest lucru se adaugă un altul, deosebit de important ÅŸi surprin­zător de realist: „Dar cetăÅ£enii lui îl urau ÅŸi au trimis solie în urma lui, zicând: nu voim ca acesta să domnească peste noi” Vedem aici pe Hristos respins de poporul Său: chiar acest lucru îl va trăi câteva zile mai târziu. Iată confirmarea că omul de neam de care este vorba e cu adevărat Hristos.

După aceste introduceri la istorisire, care sunt diferite, dar complementare, sce­nariul va fi acelaÅŸi. Să revenim deci la ver­siunea Sfântului Matei. Stăpânul cheamă rând pe rând trei slugi care vor primi sume diferite: 5 talanÅ£i, 2 talanÅ£i, 1 talant. S-ar putea crede că este o împărÅ£ire inegală ÅŸi deci nedreaptă, dar de fapt Evanghelia ne oferă ÅŸi explicaÅ£ia: „fiecăruia după pute­rea lui”. Fiecare persoană este diferită de celelalte, fiecare ipostas este unic. Iar Ziditorul cunoaÅŸte pe cei pe care i-a zidit.

Iconomul dumnezeiesc dă cu înÅ£elepciune, Å£inând cont de calităÅ£ile ÅŸi posibilităÅ£ile fi­ecăruia. Egalitarismul „republican” este negarea ipostasului: este o eroare teologică. Egalitatea oamenilor între ei stă în faptul că toÅ£i au fost creaÅ£i de Dumnezeu, că toÅ£i au primit chipul lui Dumnezeu ÅŸi că toÅ£i sunt chemaÅ£i spre îndumnezeire. În rest, cu to­Å£ii sunt diferiÅ£i unii de alÅ£ii: fiecare este unic, dar are nevoie de ceilalÅ£i; suntem cu to­Å£ii complementari. Dumnezeu dă tuturor, însă darul este personal.

AceÅŸti trei oameni sunt de fapt trei tipuri de oameni, sau mai degrabă trei familii du­hovniceÅŸti, după cum au văzut PărinÅ£ii, ÅŸi mai ales Sfântul Ilarie din Poitiers ÅŸi Sfântul Ambrozie din Milano⁵. Cel care a primit 5 talanÅ£i câÅŸtigă alÅ£i 5: a îndoit ceea ce primi­se. Sfântul Ilarie vede în el pe evreii care au crezut în Iisus Hristos. Cei 5 talanÅ£i dăruiÅ£i reprezintă Legea (cele 5 cărÅ£i ale Torei), iar cei 5 câÅŸtigaÅ£i plinirea Legii prin credinÅ£a în Hristos ÅŸi în Evanghelie: astfel se plinesc cele 10 porunci (Decalogul)⁶. Cel care a pri­mit 2 talanÅ£i câÅŸtigă alÅ£i 2: îndoieÅŸte ceea ce a primit. Sfântul Ilarie vede în el pe păgânii care au crezut în Iisus Hristos. Cei 2 talanÅ£i dăruiÅ£i reprezintă Evanghelia ÅŸi Tainele, iar cei 2 câÅŸtigaÅ£i credinÅ£a în cele două firi ale lui Hristos ÅŸi punerea în practică a porun­cilor Sale (ceea ce numeÅŸte „fapte”).

Cel care a primit 1 talant se duce să-l îngroape în pământ pentru a-l „ascunde”. În el, Sfântul Ilarie vede pe evreii care L-au respins pe Iisus Hristos ÅŸi au ascuns mân­tuirea celorlalÅ£i oameni. Nu numai că nu au primit ei înÅŸiÅŸi această Veste Bună (Evanghelia), dar i-au împiedicat ÅŸi pe cei­lalÅ£i, pe păgâni, să aibă parte de ea. Acest lucru este confirmat de judecata înfricoÅŸa­tă a lui Hristos asupra Cărturarilor ÅŸi Fariseilor, [adică asupra teologilor ÅŸi a as­ceÅ£ilor]: „Vai vouă, cărturarilor ÅŸi fariseilor făÅ£arnici! Că închideÅ£i împărăÅ£ia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraÅ£i, ÅŸi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaÅ£i” (Mt 23, 13). A-ÅŸi îngropa talantul înseamnă a dis- preÅ£ui darul lui Dumnezeu – harul –, adi­că a stinge duhul (1 Tim 5, 19), „a pune lu­mina sub obroc” (Mt 5, 15), „a desfiinÅ£a cuvântul lui Dumnezeu” (Mt 15, 6). De fapt, înseamnă a refuza împreună-lucrarea cu Dumnezeu ÅŸi deci iubirea de Dumnezeu: înseamnă a-L urî pe Dumnezeu.

Atunci vine judecata: „După multă vreme, a venit Stăpânul.”. „După mul­tă vreme...” este o expresie teologică. Ea poate avea două înÅ£elesuri: în planul eo­nului zidirii, ea reprezintă timpul lăsat de Dumnezeu lui Adam ÅŸi Evei pentru a-ÅŸi „lucra grădina”, adică a se îngriji de zidire ÅŸi a o aduce până la Dumnezeu; în planul eonului căderii, este timpul pe care ni-l lasă Dumnezeu pentru pocăinÅ£ă. „...a ve­nit Stăpânul”: este întoarcerea lui Hristos în slavă la sfârÅŸitul vremurilor. Sfântul Luca precizează: „ÅŸi când s-a întors el, după ce luase domnia”; aceasta înseamnă: după ÎnălÅ£area ÅŸi ÅŸederea de-a dreapta Tatălui, unde Hristos stă pe tron ca Împărat ce­resc, în dumnezeirea si omenirea Sa: ca om, a primit domnia, pe care o avea din fire ca Dumnezeu.

„Åži a făcut socoteala cu ele” (Matei), adică „să ÅŸtie fiecare cum a neguÅ£ătorit” (Luca). Iată ceva de căpătâi pentru a ne înÅ£elege destinul: Dumnezeu ne cere so­coteală, pentru că ne-a încredinÅ£at o co­moară ÅŸi pentru că vrea să ÅŸtie ce am fă­cut cu ea: după cum subliniază Sfântul Ambrozie, „Hristos cere dobânda pentru argintul Său ÅŸi nu pentru al nostru’! Aceasta înseamnă că Dumnezeu vrea să vadă roa­de, vrea ca Omul să dea rod ÅŸi deci să îm- preună-lucreze cu El. Aceasta este jude­cata. Însă judecata, fie personală (după moartea noastră), fie universală (la sfâr­ÅŸitul timpurilor), este mai întâi un bilanÅ£, o  socoteală a roadelor pe care le-am dat, o  responsabilizare, înainte de a fi, eventual, o condamnare. Primul scop este de a trece pe Om la vârsta maturităÅ£ii („la măsura vârstei deplinătăÅ£ii lui Hristos”, Efes 4, 13). Fără această judecată am ră­mâne pe veci copii.

Primul si al doilea au îndoit câștigul, adică au trecut de la chip la asemăna­rea cu Dumnezeu. Este sinergia: unirea harului dumnezeiesc ÅŸi a voii libere a omu­lui. Åži ei fac o jertfă lui Dumnezeu: dau slavă⁷.Găsim echivalentul la Sfântul Luca (primul a dat 10 mine, plinirea Legii prin Evanghelie, cel de-al doilea 5, punerea în lucrare a Evangheliei prin cele 5 simÅ£uri). Stăpânul îi laudă („Slugă bună ÅŸi credin­cioasă.”) ÅŸi întemeiază un canonfunda­mental pentru lucrareaeclezială („pes­te puÅ£ine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune.”), cuvânt puÅ£in respectat, din păcate⁸, apoi rosteÅŸte o concluzie ui­mitoare ÅŸi sublimă: „intră întru bucuria Domnului tău” Nu a spus: intră în oda­ia de ospeÅ£e sau: odihneÅŸte-te de ostenea­la ta, ci: împărtăÅŸeÅŸte bucuria Mea. Or, bucuria lui Dumnezeu este de a putea în- dumnezei Omul, de a-l aduce să se împăr­tăÅŸească de FiinÅ£a Sa dumnezeiască, pe cât îi este cu putinÅ£ă: este îndumnezeirea Omului. Iar bucuria este expresia cea mai puternică a vieÅ£ii. Darul pe care-l dă Dumnezeu celor dintâi, evreii ÅŸi păgânii care au crezut în Hristos ÅŸi care au pus în lucrare poruncile Sale, Å£ine de fiinÅ£ă ÅŸi de viaÅ£ă.

Apoi vine al treilea. El începe prin a învinui ÅŸi a judeca pe stăpânul său: „te-am ÅŸtiut că eÅŸti om aspru, care seceri unde n-ai semănat ÅŸi aduni de unde n-ai împrăÅŸ­tiat.”. El ia locul lui Dumnezeu. Åži min­te, căci Dumnezeu îi dăduse o sămânÅ£ă: talantul pe care trebuia să-l cultive (lucru care aminteÅŸte de Adam ÅŸi Eva după căde­rea lor: ei nu-ÅŸi recunosc greÅŸeala, învinu­iesc pe „celălalt” ÅŸi nu se pocăiesc. Implicit, ei Îl învinuiesc pe Dumnezeu). Åži sfârÅŸeÅŸ­te prin ceva groaznic: „... temându-mă [de Tine]”. Sfântul Ilarie comentează cu fineÅ£e: „...dintr-un respect temător pentru poruncile vechi, se abÅ£inea de a-ÅŸi folosi libertatea evanghelică: rămăsese la Lege”. Apoi, în cele din urmă, dă înapoi lui Dumnezeu bunul Său, talantul (care apar­Å£ine lui Dumnezeu). Acest lucru ar putea părea moral, dar este culmea păcatului. Aceasta înseamnă, de fapt, nu vreau să lucrez împreună cu Tine, să dau roadă ÅŸi să Å¢i-o aduc Å¢ie, nu vreau să semăn cu Tine, nu Te iubesc (= Te urăsc). Refuză în deplină libertate darul lui Dumnezeu.

Stăpânul răspunde mai întâi certân- du-l cu asprime: „Slugă vicleană ÅŸi lene­ÅŸă...”, adică neasemănându-se cu Dum­nezeu, Care este bun ÅŸi lucrează fără încetare. Apoi, fără să arate nedreptatea spuselor sale („ÅŸtiai că secer unde n-am semănat.”⁹; la Sfântul Luca este încă ÅŸi mai precis: „Din cuvintele tale te voi ju­deca”, adică: iau drept bune cuvintele tale), adaugă ceva pozitiv: „Pentru ce deci n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Åži eu, venind, l-aÅŸ fi luat cu dobândă”. Cuvin­te surprinzătoare: oare Dumnezeu să fie ca un contabil? Desigur că nu! ÎnÅ£elesul este: dacă nu ai fost în stare să lucrezi tu însuÅ£i, trebuia să ceri ajutorul altora, al Bi­sericii (banca, aici, este Biserica, pentru că ea păstrează cu sfinÅ£enie comoara cre­dinÅ£ei ÅŸi a Tainelor ÅŸi nimeni nu va putea niciodată să ia de la ea această comoară dumnezeiască¹⁰). Ce lecÅ£ie pentru noi! Dacă nu suntem în stare să plinim una sau alta dintre poruncile lui Hristos, să ne re­fugiem în Biserică, pentru că, spre deose­bire de noi, ea este capabilă să plinească. Să nu fim centraÅ£i asupra nouă înÅŸine, să nu fim susceptibili ÅŸi orgolioÅŸi. Domnul spune din nou cu tărie voinÅ£a Sa de a ve­dea pe Om dând roade, împreună-lucrând cu El: ceea ce a hotărât se va plini, căci „cuvântul Meu nu se întoarce la Mine fără să dea rod” (Is 55, 11).

Atunci vine sentinÅ£a cea de pe urmă, care este înfricoÅŸătoare: omul este arun­cat de îngeri în iadul cel veÅŸnic („în în­tunericul cel mai dinafară [ceea ce este străin luminii dumnezeieÅŸti], unde va fi plângerea ÅŸi scrâÅŸnirea dinÅ£ilor”). Cel care nu primeÅŸte focul iubirii dumneze­ieÅŸti va cunoaÅŸte focul îngheÅ£at al iadu­lui celui veÅŸnic. Însă sentinÅ£a nu se opreÅŸ­te aici; Stăpânul adaugă: „LuaÅ£i deci de la el talantul ÅŸi daÅ£i-l celui ce are zece ta- lanÅ£i...” (la fel la Sfântul Luca). Aceasta poate părea nedrept în planul gândirii omeneÅŸti, dar este cu totul în acord cu simbolistica despre care vorbeÅŸte Sfântul Ilarie: talantul refuzat de către evreii care au respins pe Hristos este dat de Dumnezeu „celorlalÅ£i puÅ£ini din Israel” care L-au primit pe Iisus ca Mesia. Acest lucru este drept. Domnul dă mai mult celui care a dat mai multă roadă, pentru că I se aseamănă mai mult ÅŸi pentru că a lucrat mai mult. Dar „cei ce stăteau de faÅ£ă” (poate fi vorba despre „fiii lui Dumnezeu”, îngerii.) fac această re­marcă Domnului: „acesta are [deja] 10 mine”. E chiar amuzant, s-ar spune că Hristos prevede obiecÅ£iile pe care le-am putea avea noi mai târziu. RosteÅŸte atunci un cuvânt tainic, unul dintre cele mai grele din Evanghelie: „Că oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are ÅŸi ceea ce are i se va lua”. Acest cuvânt nu trebuie luat în sens literal, ci în înÅ£elesul lui du­hovnicesc ÅŸi eclezial, bazându-ne pe sim­bolistica Sfântului Pavel ÅŸi a Sfântului Ilarie: evreii ÅŸi păgânii care au crezut în Hristos primesc aceeaÅŸi plată: îndumne- zeirea. Însă cei dintâi au ceva în plus: au ascultat pe Dumnezeu de 2000 de ani (prin Avraam ÅŸi Moise) ÅŸi au plinit Legea. Ei sunt deci „cei dintâi”, fiii întâi născuÅ£i, măslin curat ÅŸi nu altoit (Sfântul Pavel) ÅŸi sunt pe drept puÅŸi la loc de cinste. Ei pri­mesc ceea ce Israelul cel istoric a refuzat: aceasta este după dreptate. Cât despre cuvântul însuÅŸi, s-ar putea transcrie ast­fel: se va da celui care a dobândit Duhul Sfânt ÅŸi va fi în belÅŸug („râuri de apă vie vor izvorî din sânurile sale”, In 7, 38), însă celui care nu a dobândit Duhul Sfânt i   se va lua chiar ÅŸi ceea ce are, adică ha­rul. SfârÅŸitul de la Sfântul Luca întăreÅŸte acest lucru: „Iar pe acei vrăjmaÅŸi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, adu- ceÅ£i-i aici ÅŸi tăiaÅ£i-i în faÅ£a mea”.

Domnul proroceÅŸte toate nenorociri­le care se vor abate asupra poporului evreu, de la distrugerea Ierusalimului ÅŸi a Templului de către Titus în 70 ÅŸi risipirea poporului evreu până la Shoah, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Dumnezeu e bun si drept. Bunătatea Sa însă nu înseamnă că noi nu trebuie să trăim consecinÅ£ele propriilor noastre fap­te ca să ne putem schimba, dacă dorim aceasta.

Note:

1. Este posibil, ÅŸi chiar probabil, ca Hristos să fi istorisit de două ori această pildă, cu variante, în locuri diferite ÅŸi pentru un pu­blic diferit, căci El este SINGUR învăÅ£ă­torul lui Israel ÅŸi al întregii omeniri: ÅŸtia să Se adapteze la cei care-L ascultau.
2. Eshatologia este ceea ce se referă la vre­murile cele de pe urmă (eschatonîn grea­că = ultim, sfârÅŸit), adică la SfârÅŸitul tim­purilor (ÅŸi, mai precis, la sfârÅŸitul eonului căderii) ÅŸi la judecata cea de pe urmă, care va fi universală.
3. Sfântul Ilarie foloseÅŸte o frumoasă expre­sie: „durata călătoriei este vremea pocăin­Å£ei” (Despre Matei,S.C. N° 258, vol. II, p. 211).
4. Talantul era în acelaÅŸi timp o unitate mo­netară (ca euro în zilele noastre) ÅŸi o mă­sură de metal preÅ£ios. Era cea mai mare unitate monetară greacă (asemenea mili­ardului în epoca noastră) ÅŸi valora 60 de mine sau 6000 de drahme (sau dinari, echivalentul roman). O drahmă (sau un dinar) reprezenta salariul pe o zi al unui muncitor ÅŸi 300 erau aproximativ un sa­lariu anual. Talantul valora de la 26 la 34 kg de argint pur (ÅŸi putea merge până la 41 kg). Mina reprezenta 436 g de argint pur. Un singur talant reprezenta o avere; valoarea minei este cu mult inferioară ta­lantului, însă semnificaÅ£ia simbolică este aceeaÅŸi.
5. Nu mulÅ£i dintre PărinÅ£ii Bisericii au co­mentat pilda TalanÅ£ilor, ÅŸi practic nici unul pe cea a Minelor. Pentru TalanÅ£i, singurii pe care i-am găsit au fost Sfântul Ilarie ÅŸi Sfântul Ambrozie. De fapt, nu­mai Sfântul Ilarie face o exegeză precisă ÅŸi coerentă. Ambrozie scrie în acelaÅŸi duh, dar pe scurt, cu mai puÅ£ină pertinenÅ£ă ÅŸi claritate.
6. Sfântul Ilarie foloseÅŸte o frumoasă expre­sie: „A fost găsit în CredinÅ£ă aÅŸa cum a fost în Lege” (ibid.,p.211).
7. To Theo charis,în latină Deogratias([să dăm] slavă Domnului) este o formulă foar­te veche de rugăciune creÅŸtină. Ea înseam­nă „a trimite înapoi” harul, a da înapoi lui Dumnezeu roadele harului, a-I mulÅ£umi. Ea manifestă prin excelenÅ£ă legătura de înfiere pe care o avem cu Dumnezeu, care este ÅŸi o legătură de iubire.
8. Această regulă de viaÅ£ă, care e valabilă atât pentru lume, cât ÅŸi pentru Biserică, este puÅ£in respectată ÅŸi pusă în practică: se văd adesea mulÅ£i oameni mediocri ÅŸi răi ridi­caÅ£i în funcÅ£ii „pentru a scăpa de ei”, din laÅŸitate sau din calcul, ceea ce provoacă adevărate catastrofe. Am văzut acest lucru adesea în administraÅ£ie, ÅŸi din păcate se poate vedea ÅŸi în Biserică. Această regulă de înÅ£elepciune ar trebui să fie totuÅŸi un canon pentru orice hirotonie.
9. Ce spune cel de-al treilea e pe de-a-ntregul neadevărat: Dumnezeu ÎnsuÅŸi Se nu­meÅŸte pe Sine în Evanghelie „Semănător” în numeroase pilde. Åži când omul adau­gă: „.. .aduni de unde n-ai împrăÅŸtiat...”, este de asemenea neadevărat, căci Ioan Botezătorul spune despre Hristos: „... are lopata în mână ÅŸi va curăÅ£a aria Sa ÅŸi va aduna grâul în jitniÅ£ă...” (Mt 3, 12). Fin pedagog, Stăpânul nu pune accentul pe greÅŸeală, ci spune: chiar dacă ar fi ade­vărat, ar fi trebuit să dai banii mei zara­filor.
10. Biserica este simbolizată ÅŸi de casa de oas­peÅ£i din pilda Bunului Samaritean, pentru că se îngrijeÅŸte de rănit în locul lui Hristos.