Îmbrăţişând cu bucuria dăruitului paginile Patericului egiptean,cititorul va obser­va cu siguranţă că fiecare virtute este şlefuită în parte de părinţii care şi-au însuşit-o desăvârşit.

Astfel, avva Pimen, unul dintre cei mai vestiţi bătrâni din Sketis, şi-a asumat până la contopire virtutea „negrăirii în deşert”. Se spune că într-o zi a fost vizitat de un pust­nic. Acesta aflase despre avva Pimen de la un ucenic al acestuia, care îşi lăudase mult învăţătorul, şi dorea să-l cunoască şi să aibă folos. Întâlnindu-se, pustnicul a început a vorbi despre Scriptură, despre lucruri duhovniceşti şi cereşti, la care avva Pimen şi-a întors faţa şi nu i-a dat nici un răspuns. Pustnicul, mâhnit, şi-a arătat ucenicului nemul­ţumirea, iar acesta s-a dus la avva Pimen să-l întrebe de ce a făcut aşa:

„- Acesta – i-a răspuns înţelept bătrânul – este din cei de sus, şi de cele cereşti grăieşte. Iar eu din cei de jos sunt, şi grăiesc din cele pământeşti. De mi-arfi grăit despre patimile su­fletului, i-aş fi răspuns; eu pentru cele cereşti, nu ştiu”.

Şi aflând pustnicul smerita cugetare a avvei, s-a întors la el vorbindu-i despre pati­mile sale şi luând sfat de folos.

Cu aceeaşi atitudine faţă de vorba care zideşte, rostită din experienţa concretului, avva Pimen aduce linişte în sufletul unui frate care păcătuise amarnic:

DIN CUVINTELE AVVEI PIMEN

Cuvântul 3: