Mulţi oameni de pe întregul glob merg în Ţara Sfântă mânaţi de dorul de a vedea, de a atinge urmele pe care Hristos le-a lăsat pe pământ. Dar, ni s-ar putea pune întrebarea, ce nevoie aveaţi să mergeţi în Israel? Nu este Dumnezeu peste tot? Nu este El prezent în fiecare biserică? Nu se pogoară Duhul Sfânt la fiecare Sfântă Liturghie peste darurile de pâine şi vin şi le transformă în chiar Trupul şi Sângele lui Hristos? Nu ne împărtăşim noi cu Însuşi Hristos? Ce nevoie mai aveaţi de o plimbare până în Israel? Atâta cheltuială şi atâta oboseală! Mai bine aţi fi împărţit toţi banii aceştia săracilor!

Şi, cu adevărat, în esenţă, acel cineva care ne-ar pune aceste întrebări nu ar greşi. Dar acel cineva ar vorbi ca unul care nu a avut încă experienţa ajungerii în locurile în care, fără nicio exagerare, Dumnezeu a pus picio­rul pe pământ. Şi nu e puţin lucru. Abia după acest contact cu ţara în care a trăit Dumnezeu-Omul înţelegerea despre Hristos se lărgeşte. Dumnezeu chiar a călcat pe aici, a respirat aerul fierbinte al ţării acesteia, a su­ferit de sete, a obosit mergând pe jos dintr-un capăt în altul al ţării, a trăit într-un anumit context politic şi într-un anumit mediu soci­al. Dumnezeu-Omul, Care ne dă lucruri mari, Care ne dă slava pe care o are de la Tatăl (In 17, 22), dar mai ales Cel ce Se dă pe Sine, ne-a dăruit şi bucuria acestui pelerinaj. Domnul ne-a invitat acasă la El, ne-a făcut oaspeţi ai Săi şi dorim ca această bucurie să o împărtăşim şi altora.

Pelerinajul a fost organizat în perioada 19 februarie - 1 martie la cererea unui grup de credincioşi ai parohiei Romainville - Paris, grup condus de părintele Mircea Filip. Ceea ce înseamnă că dintru început a existat un avantaj, acela al omogenităţii grupului. Oamenii se cunoşteau între ei şi îşi cunoşteau păstorul. Dar şi păstorul îi cunoaşte pe fiecare din ei. De altfel, la unul din desele puncte de control de pe cuprinsul Ţării Sfinte, părintele a fost în­trebat de un ofiţer local dacă îi cunoaşte pe toţi membrii grupului. „Da, îi cunosc pe toţi, i-am cununat, le-am botezat copiii...” Şi ce poate fi mai dătător de siguranţă când ştii că e cineva care garantează pentru tine, care se pune pentru tine şi dă mărturie că eşti de-al lui? E un moment care ne face să ne gândim la clipa judecăţii. Cum ai să stai şi ce răspuns ai să dai în faţa lui Dumnezeu? Dacă întreba­rea unui ofiţer de vamă poate crea emoţii, deşi te ştii necălcător de lege, cum te vei simţi în faţa lui Dumnezeu, Autoritatea supremă, şi mai ales că, de data aceasta, ştii că nu eşti fără de păcat? Dar, aşa cum acum părintele a inter­venit pentru întregul grup şi pentru fiecare în parte, tot aşa nădăjduim ca şi în momentul în care vom fi în faţa Domnului, părintele care ne-a dezlegat de păcate la spovedanie, rugă­ciunile lui şi ale tuturor sfinţilor la care am alergat să ne fie de ajutor.

Pelerinajul nostru a început cu câteva zile petrecute în Sinai. Călătoria destul de lungă de la Betleem la Sinai oferă destule surprize europeanului venit pentru prima oară pe aces­te meleaguri. Mai întâi faptul de a străbate de­şertul stâncos, în plin soare, îl uimeşte pe omul venit de pe plaiurile mioritice, în care codrul e frate cu românul. Prezenţa oazelor este o mi­nune a lui Dumnezeu: cum se face că aici e ver­deaţă, iar de la centimetrul următor începe brusc uscăciunea? Şi parcă nu poţi înţelege cum şi de ce a spus Dumnezeu poporului Israel că-l va duce în ţara pe care a ales-o „pentru ei, în ţara în care curge lapte şi miere, cea mai fru­moasă dintre toate ţările" (Iez. 20, 6).

Ne-am oprit puţin la malul Mării Moarte. Prilej de reflecţie şi de noi uimiri. Marea Moartă, apă lipsită de viaţă, înconjurată de deşert, se află pe locul unde, în vechime, se găseau cetăţile Sodoma şi Gomora. În faţa ei eşti cuprins de teamă şi înţelegi că nu poţi primi cu uşurătate cuvântul lui Dumnezeu. Dacă păcatele locuitorilor celor două cetăţi au determinat o astfel de acţiune din partea lui Dumnezeu, cu ce ne vom putea scuza noi, care beneficiem de întreaga Revelaţie şi ră­mânem indiferenţi sau aşteptăm să rezolve alţii provocările aduse de societatea contem­porană valorilor noastre creştine, mai bine zis, firescului omului?

Ajungem la Mănăstirea Sfânta Ecaterina – o minune a lui Dumnezeu. Căci nu e puţin lucru ca o mănăstire situată de multe secole în plin mediu arab să rămână vie. Iar Dum­nezeu, Care lucrează prin orice om atunci când e nevoie, a lucrat şi în cazul acesta într-o manieră asemănătoare. Ştiind că aici este lo­cul în care Moise a văzut rugul aprins şi a vor­bit cu Dumnezeu, Mohamed a lăsat un în­scris, pecetluit cu amprenta mâinii sale, cum că acestei mănăstiri şi locuitorilor ei să le fie îngăduit a trăi după cum îşi au rânduiala. De aceea, în baza acestui act, mănăstirea a fost protejată de orice agresiune şi a putut conti­nua viaţa monastică fără întrerupere. În mă­năstirea de pe Sinai, ca o gazdă generoasă, Dumnezeu ne-a copleşit cu daruri. Am căl­cat pe locul pe care, odinioară, creştea rugul ce ardea în chip minunat, loc sfânt în care Dumnezeu i-a spus lui Moise să nu intre de­cât desculţ (leş. 3, 5). Ne-am închinat la moaş­tele Sfintei Ecaterina, la minunatele icoane din biserică şi din muzeu, dar mai ales am ră­mas fără grai în faţa icoanei Mântuitorului aflată tot în muzeu. Ne-am închinat la moaş­tele Sfântului Ştefan Sinaitul care a adormit întru Domnul în scaunul de spovedanie, în pustia Muntelui Sinai, şi poate fi văzut ca ata­re în osuarul mănăstirii. Am urcat noaptea pe vârful Sinai pentru a contempla frumuse­ţea răsăritului de soare. Ne-am minunat cum e posibil ca în acest deşert torid să fie încă zăpadă pe vârful muntelui. Am ascultat lec­tura biblică despre urcarea lui Moise pe mun­te, participând şi simţindu-ne părtaşi cu Mo­ise la dialogul pe care l-a avut cu Dumnezeu în timp ce jos, la poalele muntelui, oamenii se lepădau de Dumnezeu şi se închinau ido­lului făcut de mână. Ne întrebăm dacă noi, aflaţi într-o situaţie asemănătoare de uscă­ciune, nu cumva căutăm refugiul umbros al compromisului. Ne minunăm cum poporul Israel a petrecut nu o zi sau două, ci pa­truzeci de ani peregrinând prin aceste pustiuri, hrăniţi de Dum­nezeu în chip minunat. Ne-am bucurat de Liturghia de dumi­nică în biserica mare a mănăsti­rii, de binecuvântarea PS Damianos, arhiepiscopul Sinaiului, de prezenţa beduinilor şi a cămile­lor lor, de mâncarea binecuvân­tată de la mănăstire. Nu poţi ple­ca din Sinai decât îmbogăţit, copleşit dar, în acelaşi timp, lă­sând o parte din inima ta aici. Te trezeşti mai apoi că ţi-e dor de Sinai. La plecarea din Sinai ad­mirăm minunile lui Dumnezeu din deşert, nisipul alb aflat când­va pe fundul unei mări, stâncile albe, negre, roşiatice, prezenţa ascunsă a oazelor, apa azurie a golfului Aqaba, muntele în T pe lângă care au rătăcit evreii 40 de ani. Privirile se răsucesc dintr-o parte în alta, bogăţia de informaţii nu acoperă nostalgia locului sfânt lăsat în urmă.

Ne întoarcem în Israel şi po­posim peste noapte în Ierihon, pri­lej cu care ne închinăm şi în Aşe­zământul românesc de aici. După care, în drum spre Galileea, ne oprim la Iordan – locul în care Hristos a fost botezat de Ioan. Te uiţi la apa aceasta atât de renumi­tă, dar atât de smerită faţă de râu­rile de acasă, Dunărea cea mare, şi iar te minunezi cum Hristos a intrat în această apă şi S-a lăsat bo­tezat de slugă. Continuăm peleri­najul urmărind linia cronologică a vieţii Mântuitorului şi urcăm pe muntele Carantaniei. De aici în­văţăm că nu se cuvine să negoci- ezi în ceas de ispită, căci şi Mân­tuitorul a respins fără drept de apel orice intervenţie insidioasă. Ne rugăm să ne ajute şi nouă Dom­nul la ceas de nevoie, să ne dăru­iască din puterea Sa cu care a bi­ruit vicleniile vrăjmaşului. La fiecare oprire părintele ne citeşte pericopa evanghelică ce corespun­de locului, ne subliniază câte un aspect sau altul, iar Bogdan ne îm­părtăşeşte şi el tot ceea ce ştie des­pre fiecare din obiective. Privirea, auzul, mirosul, mintea sunt pline de tot ceea ce primim.

Un loc special la care poposim este fântâna lui Iacov aflată în cripta bisericii unei mănăstiri ortodoxe ridi­cată în vechiul Sihar, Samaria. Vedem fântâna pe care a ridicat-o patriarhul Iacov cu mii de ani în urmă, dar specială pentru noi mai ales pentru că aici S-a oprit Domnul să Se odihnească, să bea apă, dar mai ales pen­tru a câştiga un alt suflet din rătăcire – pe femeia samarineancă, cea care căuta adevărul. Şi iarăşi nu e pu­ţin lucru să bei apă din aceeaşi fântână de la care a băut Dumnezeu. De această fântână S-a sprijinit Mântuitorul şi a stat de vorbă cu o localnică. În unele zone din România se foloseşte expresia „a sta de taină” în loc de a spune că doi oameni discută. Aici Hristos a stat de taină cu samarineanca şi i-a luminat înţelegerea pen­tru lucruri de taină. De aceea, din acest moment, fe­meia respectivă va deveni Fotini, adică cea luminată.

Ajunşi în Galileea, mergem întâi în Nazaret, unde vizităm locul fostei sinagogi în care a predicat Hristos, ne închinăm la locul Bunei Vestiri şi în Biserica Arhanghelului Gavriil, care adăposteşte izvorul de la care Maica Domnului lua apă. Nu putem ieşi de aici fără să citim acatistul Bunei Vestiri. Căci aici Dumnezeu S-a unit cu omul. Aici Fecioara devine purtătoare de prunc. La Nazaret este începutul mântuirii noastre.

Ziua în curs ne dăruieşte intrarea la mănăstirea ortodoxă din Cana Galileii, locul în care Hristos a binecuvântat nunta, ca inceput al familiei, locul in care a făcut prima minune: preschim­barea apei in vin. Apoi mergem la Capernaum, oraş bogat in locuri sfinte. Vizităm sinagoga in care mergeau Hristos şi Apostolii, vedem ruinele de pe locul casei lui Petru, biserica Sfinţii Apostoli, locul pescuirii minunate, lo­cul arătării lui Hristos ucenicilor după invi- erea Sa, locul inmulţirii pâinilor şi peştilor, apoi la Biserica de pe Muntele Fericirilor. Încheiem ziua cu o plimbare cu vaporaşul pe Marea Galileii, insoţiţi de pescăruşi. Nu ştim ce am fi făcut dacă, asemenea Apostolilor, am fi fost cuprinşi de o furtună in mijlocul mării. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o du- pă-amiază liniştită şi un apus de soare mag­nific pe Lacul Tiberiadei. Avem pentru al­bum şi un moment emoţionant, căci vaporaşul arborează şi steagul României, iar noi intonăm imnul naţional.

Mergem cu Domnul mai departe, pe fi­rul vieţii Sale, şi urcăm pe Tabor, la locul unde S-a schimbat la faţă, dar vizităm şi mănăsti­rea ortodoxă de pe Tabor a cărei biserică a fost ridicată de un călugăr român, Irinarh Roseti. Trecem din nou prin Ierihon pentru a ajunge la sicomorul lui Zaheu, copac ce e legat de schimbarea traseului vieţii unui mare vameş la intâlnirea cu Hristos. Intrăm apoi in Betania şi ne inchinăm la locul unde Hristos S-a intâlnit cu Marta, apoi intrăm in grupuri mai mici in mormântul lui Lazăr. De acum nu mai e mult până la Ierusalim.

Ierusalimul, ca şi celelalte localităţi ale Ţării Sfinte, străluceşte in soare, căci e con­struit in cea mai mare parte din piatra albă specifică ţării. Doar Moscheea lui Omar, cu pereţii săi albaştri şi imensa cupola aurită, sparge uniformitatea imaginii oraşului vechi. În cele câteva zile pe care le petrecem aici avem puţin timp să simţim oraşul. Ierusalimul vechi este impărţit in patru cartiere de di­mensiuni diferite şi atribuite creştinilor, ar­menilor, evreilor şi musulmanilor. Aici vine­rea e zi sfântă pentru musulmani, sâmbăta e zi sfântă pentru evrei, duminica e zi sfântă pentru creştini. Un oraş in care nu-ţi poţi per­mite să fii căldicel in credinţă.

Vizităm Zidul Plângerii. Nu e zi de şabat, ca urmare ne putem apropia. În faţa lui şi văzând oamenii care vin aici să plângă slava pierdută a vechiului templu, mintea noastră din nou işi opreşte discursul şi ini­ma trăieşte o nouă uimire. Aceşti oameni, care nu au avut o ţară a lor din secolul întâi până in secolul XX, ne stârnesc admira­ţia, căci au avut capacitatea, determinarea de a nu pierde niciuna din valorile religioa­se, de a nu-şi uita limba, de a nu renunţa la pământul care le-a fost făgăduit şi dăruit de Dumnezeu. Aceasta ne ruşinează pe noi, creştini fiind, dar parcă mai neatenţi une­ori la cuvântul lui Dumnezeu, porunca Sa imperativă de a ne iubi unii pe alţii. Ne ru­şinează pe noi ca neam care-şi uită uneori atât de uşor tradiţiile, limba, permeabil la toate noutăţile de orice fel. Ne ruşinează pe noi, cei care uităm că inaintaşii noştri au luptat şi au murit pentru credinţa creştină şi pentru ţara română. Este adevărat că evre­ii  nu-l cunosc pe Hristos ca Dumnezeu, şi prin aceasta pierd totul, dar putem şi noi invăţa câte ceva din felul in care ei au rezis­tat in timp. Putem apoi, văzând efortul pe care il fac pentru a beneficia de orice pică­tură de apă şi orice petic de pământ arabil, cum fiecare din cele două e considerat o valoare in­estimabilă, să ne întoar­cem întru ale noastre mai mobilizaţi în a aprecia la adevărata măsură darul pe care ni l-a lăsat nouă Dum­nezeu: ape limpezi, din belşug, verdeaţă până sus pe munte, pământ mănos care aşteaptă mâini harni­ce, climă blândă şi toate celelalte.

În cele câteva zile petrecute la Ierusalim încercăm să cuprindem cele mai importan­te momente din ultimele zile ale vieţii Mântuitorului: mergem împreună pe Sion în foişorul Cinei celei de Taină, apoi ne ru­găm în grădina Ghetsimani, parcurgem dru­mul pe valea pârâului Cedrilor spre locul în­tâlnirii dintre Hristos şi Ana şi Caiafa, vedem rămăşiţele drumului roman pe care l-a urcat Hristos spre sinedriu, suferim împreună cu Hristos şi nu judecăm momentul de slăbi­ciune al lui Petru în clipa trădării, ajungem la locul judecăţii lui Hristos de către Pilat, după care pornim în tăcere pe străduţele care acoperă drumul Crucii. Un scurt popas la mănăstirea rusească de la Poarta Judecăţii. Aici, văzând şi intrând prin poarta cea mică a urechilor acului, înţelegem mai adânc fap­tul că doar prin smerenie şi lepădând toată averea de orice fel, toată grija cea lumească, putem intra în Ierusalimul cel ceresc.

Odată ajunşi la Biserica Sfântului Mormânt, ne închinăm pe Golgota, locul răs­tignirii lui Hristos, coborâm la piatra unge­rii, după care îngenunchem pe rând în faţa Sfântului Mormânt, cel din care ne-a răsărit nouă viaţa veşnică. Mormântul pecetluit care ne-a deschis nouă Împărăţia cerurilor, comu­niunea cu Dumnezeu. În prag de seară, ne strângem lângă baldachinul Sfântului Mormânt şi cântăm „Hristos a Înviat”

Însă darurile nu s-au terminat. În zilele ur­mătoare ajungem la Betleem, locul naşterii lui Hristos, locul în care biserica e singura din Ţara Sfântă care nu a fost distrusă în timpul invaziilor, ci o vedem aşa cum au văzut-o mi­lioane de oameni de pe timpul Sfintei Împărătese Elena şi a împăratului Iustinian în­coace. Ajungem în Ain Karem, locul naşterii prietenului Mirelui, Sfântul Ioan Botezătorul. Aici, auzind din nou episodul evanghelic în care pruncul Ioan a săltat în pântecele mamei sale, Elisabeta, la întâlnirea dintre aceasta şi Fecioara Maria, cea care Îl purta în pântece pe Dumnezeu-Omul, pricepem de ce avortul este ucidere şi nu o eliminare a unui conglomerat amorfde celule, că omul e om încă din prima clipă a zămislirii lui.

Trecem apoi pe la biserica Sfintei Cruci, ridicată pe locul din care s-a tăiat copacul pen­tru Crucea lui Hristos. Biserica impresionea­ză atât prin frescele ei deosebit de vechi şi de frumoase, cât şi prin faptul că, pentru scurt timp, a adăpostit o comunitate de credincioşi care slujeau Liturghia în limba ebraică.

Dumnezeu ne binecuvântează pelerina­jul cu închinarea la alte două locuri aflate în pustie: Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit (5 decembrie) şi Mănăstirea din Hozeva, unde îl aflăm pe Sfântul Ioan Iacob (5 au­gust), român de-al nostru. Văzându-l pe Sfântul Ioan Iacob întreg în raclă, sufletul se cutremură de sfinţenia sa. A fost om ca noi, a trăit vremuri ca ale noastre. Iar acestea nu l-au împiedicat să împlinească întru sine cu­vântul lui Dumnezeu şi să dobândească via­ţa veşnică, nestricăciunea. Pustia aceasta ari­dă, aspră, a devenit pentru el prilej de dobândire a vieţii lui Dumnezeu.

Ajungem să ne închinăm şi la locul Înălţării Mântuitorului, după care zăbovim puţin mai mult la biserica mormântului Născătoarei de Dumnezeu din Ghetsimani, un alt loc încărcat de har, împodobit şi cu o icoană foarte frumoasă şi făcătoare de mi­nuni a Maicii Domnului. Aici ne dezgolim sufletul în cântări pe grai românesc şi cu ac­cent din Zona Oaşului. Părintele Anatolie, nevoitor român la această biserică, ne rela­tează pe scurt câteva din minunile care s-au întâmplat cu această icoană, e un moment plin de har şi încărcat emoţional, încât toată lumea se închină cu smerenie celeia ce este mai presus decât cerurile şi care, întru sme­renia sa, L-a purtat pe Mântuitorul în pânte­ce şi pe braţe, celeia ce ne povăţuieşte în tă­cere către Fiul său şi ne îndeamnă să facem tot ce ne porunceşte El (In 2, 5).

Încheiem pelerinajul nostru cu partici­parea la Sfânta Liturghie de la Sfântul Mormânt în noaptea de vineri spre sâmbă­tă, liturghie la care ne împărtăşim cu toţii, căci părintele i-a spovedit pe toţi pelerinii din grup în după-amiaza acelei zile. Este o atmosferă ca de Paşti, acum, în pragul Postului Paştilor, ca pregustare a marii săr­bători a Învierii Domnului şi ca pregătire pentru învierea fiecăruia dintre noi spre via­ţa veşnică. A doua zi urmează să ne întoar­cem la casele şi rânduielile noastre. Dar, aşa cum spunea Ion, unul dintre pelerinii noş­tri, nu-i de ajuns să ne fi atins de atâtea lo­curi sfinte dacă ne ducem acasă şi facem tot ce făceam înainte.

Ajută-ne, Doamne, ca, sprijiniţi de harul Tău, să renunţăm la tot ce nu ne este de fo­los, să ne înnoim viaţa în Duhul Sfânt, iar acest pelerinaj să ne fie ca o trambulină în viaţa duhovnicească!

Mulţumim, Doamne, pentru tot ce ne-ai dăruit şi pentru toată purtarea de grijă din timpul călătoriei!

Mulţumim părintelui Mircea pentru ocro­tire şi grija părintească!

Mulţumim lui Bogdan care s-a dăruit pe sine nouă şi cu tot ceea ce ştia, pentru a ne fi cât mai ziditoare această închinare la Locurile Sfinte!

Mulţumim grupului de pelerini care for­mează familia românească de la Romainville-Paris!

Maica Gabriela, pelerin în Ţara Sfântă împreună cu credincioşii parohiei „Sfinţii Trei Ierarhi" de la Romainville