Părintele Nicu a ple­cat cu trupul dintre noi, dar nu și din inima noastră, nu și din amintirea și rugăciunea noastră. Mintea și inima noastră păstrează vii și actu­ale chipul său blând, zâm­betul luminos și privirea cal­dă, care te făceau să te simți înțeles și iubit. Era suficient să te întâlnești o dată sau de două ori cu el ca să ai impresia că îl cunoști dintotdeauna. Așezat și înțelept, discret și smerit, simplu, dar profund, părintele Nicu a în­țeles să-și trăiască preoția într-un firesc al slujirii lui Dumnezeu și a semenilor cum rar mi-a fost dat să văd. Avea conștiința că la asta a fost chemat, să fie sacerdotul lui Hristos, Arhiereul cel Veș­nic. La el am putut să văd ce înseamnă naturalețea sluji­rii preoțești, fără artificii și pretenții, fără triumfalism sau false modestii, ci în fi­rescul Duhului, într-o așe­zare cuminte, dar conștien­tă și responsabilă, în lucrarea mântuitoare a preoției.

Pentru preoții din Roma și împreju­rimi, părintele Nicu a fost un model și un punct de referință. Nu de puține ori, unii dintre noi îi ceream sfatul în legătură cu diferite aspecte de practică liturgică sau pentru lămuri­rea unor probleme duhov­nicești. Nu îți spunea că tre­buie să faci într-un fel sau altul, ci doar arăta cum face sau cum ar face el în aseme­nea situații. Nu îți dădea lec­ții. Nu impunea nimic, ci propunea, prin felul său de a fi, o măsură înaltă și înțe­leaptă a slujirii lui Dumnezeu. Părintele avea o  anumită autoritate între preoții din Roma și împre­jurimi, dar nu o autoritate impusă de vârstă sau funcție, ci o autoritate duhovni­cească, dobândită prin bunătate și dragoste, prin blân­dețe și înțelegere față de neputința celuilalt. Pentru că „așa trebuie să lumineze viața voastră, ca văzând oame­nii faptele voastre cele bune să slăvească pe Dumnezeu” (Mt 5, 16). Părintele Nicu a fost o lumină. A fost o lu­mânare care a luminat vieți, a încălzit suflete, a călăuzit pași... O lumânare care a ars și s-a topit, aprinzând și în­tărind pe alții. O lumânare care acum s-a stins din ochii noștri, ca să se aprindă în cer. Din liturghisitor a deve­nit liturghie. Liturghie, ca slujire mulțumitoare cuprin­să de acum în împărtășirea de Hristos „mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăției Sale”.

Sunt unul dintre cei care mulțumesc și dau slavă lui Dumnezeu că l-am cunoscut pe părintele Nicu, că i-a fost îngăduit să existe, măcar pentru un timp (întotdeau­na prea scurt), și pentru mine. Că am putut să ne des­chidem inima unul celuilalt, că am putut să simt ierta­rea lui Dumnezeu prin mâna sfinției sale, că mi-a fost frate și mână de prieten pe calea slujirii preoțești.

Deși mort trupește, părintele Nicu este mai viu de­cât am crede noi. El va rămâne veșnic viu în inima soți­ei, vrednica preoteasă Ancuța, în inimile celor trei co­pii, Emanuel, Maria și Vladimir, ale numeroșilor fii duhovnicești și în ale credincioșilor parohiei formate de el cu paisprezece ani în urmă, precum și în inima tutu­ror celor care l-am cunoscut și iubit. Deși nemaivăzut de ochii noștri trupești, este totuși lângă noi. Doar că a trecut „în foișorul de sus”, unde Domnul stă cu Cina pregătită.

Ne rugăm Arhiereului cel Veșnic ca preoția lui să o pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Veșnică să-i fie pomenirea!

Pr. Ilie Ursachi, Parohia „Zămislirea Maicii Domnului", Roma