Bunul Samaritean (Duminica a 13-a după Rusalii – Luca 10, 25-37)

Hristos tocmai i-a trimis pe cei 70 de ucenici în toată Palestina pentru a găti venirea Sa. Faima Sa sporeÅŸte neîncetat, iar cei care susÅ£in religia oficială încep să se îngrijoreze. Cele două grupări religioase mai importante îl atacă direct punându-i întrebări capcană, pentru a-L pune la încercare. Domnul închide mai întâi gura Saducheilor, care nu credeau în înviere. Apoi fariseii Îl atacă ÅŸi ei. Unul dintre ei, dascăl al Legii, adică un teolog,
Îi pune o întrebare esenÅ£ială : „Ce trebuie să fac ca să dobândesc viaÅ£a de veci?” Domnul mai întâi îl pune să repete cele două porunci de căpătâi ale Legii (să iubeÅŸti pe Dumnezeu mai presus decât orice ÅŸi pe aproapele tău ca pe tine însuÅ£i). „Dar el, voind să se îndrepteze pe sine [pentru că nu le lucra în viaÅ£a sa] i-a spus lui Iisus: „ÅŸi cine este aproapele meu?”.” Iată adevărata întrebare : aici este miezul subiectului. Nimeni, într-adevăr, nu poate cântări iubirea noastră pentru Dumnezeu, în afară de Dumnezeu ÎnsuÅŸi, în schimb iubirea de aproapele este o realitate văzută ÅŸi de neocolit.

Atunci Domnul începe să „spună o poveste”, o poveste duhovnicească a cărei valoare este universală ÅŸi veÅŸnică: o parabolă. Prima frază vorbeÅŸte despre căderea omului. Ierusalimul este Cerul, intimitatea cu Dumnezeu: cetatea este pe o înălÅ£ime, mereu străbătută de o suflare de vânt. Ierihonul, apropiat de Marea moartă, este sub nivelul mării cu o atmosferă apăsătoare: reprezintă Iadul[1].

Omenirea a căzut din înaltul Cerului în adâncul mlaÅŸtinii păcatului, (marea este moartă, fără viaÅ£ă). Åži aici, petrece în preajma demonilor care o lovesc, o rănesc ÅŸi vor să o ucidă. AceÅŸtia sunt tâlharii din parabolă, care despoaie pe Om de har, de înÅ£elepciune ÅŸi de frumuseÅ£e. Åži îl lasă pe jumătate mort. Este însăÅŸi starea duhovnicească a omenirii: suntem pe jumătate morÅ£i, pe jumătate vii. Trebuie să ne dăm seama de gravitatea situaÅ£iei: dacă nimeni nu ajută un om pe jumătate mort pe marginea drumului, e sigur că acesta va muri. Aceasta este tragedia Omului căzut.

Trei personaje vor trece pe acelaÅŸi drum. Primii doi sunt evrei, din neamul lui Avraam, ucenici ai lui Moise, cei care au primit arătarea Legii ÅŸi a Proorocilor. Primul este un sacrificator, adică un preot, un slujitor al lui Dumnezeu care mijloceÅŸte între Dumnezeu ÅŸi Om. Acesta coboară din întâmplare pe acelaÅŸi drum, căci nu are ce face acolo: locul său este la Ierusalim, în Templu. Îl vede pe omul rănit ÅŸi pe moarte, dar se preface că nu l-a văzut. Nu-l priveÅŸte, nu-l interesează: trece mai departe, adică îÅŸi continuă coborârea către prăpastie. Hristos n-a încetat să certe pe preoÅ£ii poporului Său care aveau inimi aspre, erau formaliÅŸti, lacomi de putere, interesaÅ£i… Se purtau ca niÅŸte profesioniÅŸti ai religiei. Ei sunt cei care vor osândi pe Hristos ÅŸi-L vor da morÅ£ii. E un lucru valabil pentru toate castele preoÅ£eÅŸti din toate religiile, inclusiv cea creÅŸtină. Un levit, adică un fel de diacon, un slujitor al Templului, coboară pe acelaÅŸi drum ÅŸi nu are o purtare mai bună: slujitorul nu e mai bun decât stăpânul…

Dar cel de-al treilea personaj este uimitor. Este vorba despre un samaritean, adică un eretic[2]. Evreii au o asemenea scârbă de samariteni că nici nu le vorbesc, nu-i ating, nu mănâncă împreună cu ei. Samaritenii nu sunt acceptaÅ£i de societatea evreiască, sunt complet excluÅŸi ÅŸi dispreÅ£uiÅ£i. El este în călătorie, adică pe drum: nu este instalat în certitudini, e în căutare. Vederea omului rănit îl umple de milă[3]: îi împărtăÅŸeÅŸte suferinÅ£a. Åži deîndată, îl ajută, îl îngrijeÅŸte vărsând pe rănile sale untdelemn ÅŸi vin ÅŸi îl duce la adăpost într-o casă de oaspeÅ£i. De fapt, acest bun samaritean este chipul lui Hristos care vine să ne poarte de grijă ÅŸi să ne mântuiască. Untdelemnul este mirungerea, adică iconomia Sfântului Duh, iar vinul este Euharistia, adică iconomia Fiului[4]. Casa de oaspeÅ£i este Biserica, unde este îngrijită întreaga Omenire în aÅŸteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos în slavă. Hristos Se pune în pielea unui eretic, El care este ÎnsuÅŸi Adevărul! Ce îndrăzneală nemaipomenită! Ce libertate! Face aÅŸa pentru că vrea să cutremure pe cei care Îl aud, să-i trezească. Evreii – ÅŸi mai ales preoÅ£ii ÅŸi fariseii – erau închistaÅ£i în formalismul lor, orbiÅ£i de litera Legii, uitând duhul, până la a nesocoti Cuvântul lui Dumnezeu[5]. Vrea să arate că cel mai important lucru nu este respectarea literei, ci săvârÅŸirea Legii în duh, adică asemănarea cu Dumnezeu. Această parabolă este de o violenÅ£ă extremă pentru evrei, căci Domnul arată că adevăratul evreu, în duh, este samariteanul: nu cunoaÅŸte formal tot adevărul (samaritenii nu recunoÅŸteau pe prooroci), dar lucrează poruncile dumnezeieÅŸti ÅŸi după Duhul lui Dumnezeu: se face asemănător lui Dumnezeu.

Felul în care Hristos trage învăÅ£ătura acestei povestiri este iarăÅŸi uimitor. Întrebarea fariseului fusese: ÅŸi cine este aproapele meu?  Aproapele era într-un fel transformat într-un obiect, într-un lucru. Hristos va răsturna valorile punând această întrebare uimitoare fariseului: Care dintre aceÅŸtia trei Å£i se pare că a fost aproapele celui căzut în mijlocul tâlharilor? Devenim aproapele cuiva văzând suferinÅ£a lui, ajutându-l ÅŸi îngrijindu-l, pe scurt iubindu-l. Nu ne naÅŸtem aproapele cuiva, ci devenim. Nu Å£ine nici de biologie, nici de sociologie: este o purtare duhovnicească.

Fariseul a înÅ£eles imediat: răspunde bine ÅŸi chiar foloseÅŸte un termen demn de reÅ£inut: este cel care a făcut milă cu el… Mila este într-adevăr o calitate a lui Dumnezeu. De fapt a spus: este cel care s-a asemănat lui Dumnezeu. Este o lecÅ£ie frumoasă pentru noi toÅ£i, ÅŸi mai ales pentru preoÅ£i, ca ÅŸi pentru cei care nu sunt evlavioÅŸi decât pe dinafară ÅŸi în mod formal (cei pe care ateii îi numesc ironic „buni creÅŸtini”!).

Nu putem decât să ne minunăm de pedagogia lui Hristos. El nu proferează adevăruri de la o tribună, îl face pe cel căruia îi vorbeÅŸte să descopere adevărul prin el însuÅŸi punându-i întrebări potrivite. În afara bogăÅ£iei fără seamăn de înÅ£elesuri a acestei parabole, Hristos ne arată o metodă de lucru duhovnicească (schimbarea privirii, inversarea perspectivei, descentrarea…): putem să o aplicăm la multe alte domenii ale vieÅ£ii creÅŸtine.

P. Noël TANAZACQ