Viețuind eu de ceva vreme în orașul Clermont‑Ferrand, aflu că românii de aici și‑au cumpărat o biserică undeva pe strada Sainte Claire. Găsesc adresa și, cuprins de emoție, intru pe poartă... Aud vorbind românește! Calc pe pământ românesc! Dintr‑odată, am sentimentul că sunt acasă.

Părintele Arsenie (de la Malvialle) le explică unor meșteri ce mai e de făcut. Mă întâmpină cu drag. Are privirea blândă, glasul domol, vorba măsurată, pasul ușor. Îmi arată biserica și îmi povestește că vreme de peste treizeci de ani a fost moschee. Înțeleg astfel de ce are mochetă pe jos. Schele, scări rezemate de pereți, scule de tot felul, cabluri electrice, țevi pentru căldură, materiale de construcții, un adevărat șantier.

E mult de lucru. Văd oameni de toate vârstele și de toate profesiile: zidari, faianțari, dulgheri, tâmplari, instalatori, electricieni, doctori, ingineri, profesori, licențiați în teologie, masteranzi, doctoranzi, toți veniți la chemarea părintelui Arsenie – unii de la sute de kilometri depărtare – să dea o mână de ajutor, după putere și pricepere, la refacerea bisericii. Aud vorbind românește cu accent moldovenesc, ardelenesc, oltenesc... Fiecare are ceva de făcut. Părintele e mereu acolo unde e nevoie: pe schelă, în casă, la bucătărie, la „deșetărie”... Are o mulțime de griji: vineri vin meșterii de la Paris, sâmbătă vin cei de la Lyon, le trebuie casă, le trebuie masă... Nu e puțin lucru să dai de mâncare la atâția oameni. De multe ori mă întreb cum se descurcă. Nu am curajul să‑l întreb. Poate nu are decât cinci pâini și doi pești...

E un lucru minunat să‑i vezi pe toți acești oameni muncind cu drag spre „zidirea” Casei Domnului, având cu toții Credința în Dumnezeu, Nădejdea că vor avea biserica lor și Dragostea de Iisus Hristos. Mă gândesc cu bucurie ce lucru minunat e că de acum încolo, poate pentru sute de ani, creștinii ortodocși de toate neamurile din Clermont‑Ferrand și, de ce nu, din toată Franța vor avea unde să‑și încreștineze pruncii, unde să‑și cunune fiii, unde să‑și petreacă părinții pe calea spre veșnicie...

Se petrec lucruri uimitoare: întâlnesc un coleg de școală cu care în România nu mă văzusem de peste zece ani. Ne îmbrățișăm și ne bucurăm. Într‑o zi, îl aud pe părintele Arsenie zicând:

‑ N‑a mai venit de două săptămâni meșterul cutare să terminăm treaba asta...!

Åži după un sfert de ceas ne pomenim cu meșterul la poarta bisericii:

‑ Sărut mâna, părinte! Blagosloviți!

Părintele zâmbește blând și dă „vina” pe Sfântul Nicolae...

Treburile merg bine. Suntem contra cronometru. Părintele se bucură de fiecare realizare importantă: s‑a terminat tencuiala, s‑au pus ferestrele, s‑a reparat acoperișul la casă, s‑a pus scara la pod, s‑a instalat centrala termică, s‑a terminat curățenia. E sâmbătă seara. Punem icoanele pe pereți. Ridicăm iconostasul. Instalăm Sfânta Masă. Ne uităm din ușa bisericii către sfântul altar. Iată Casa Domnului! Ne e dragă. E strălucitoare ca un diamant bine șlefuit. E maiestuoasă. Impune respect. E loc de închinare. Ne închinăm și dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate. La praznicul Nașterii Domnului se va săvârși prima Sfântă Liturghie în biserica Sfântul Nicolae, biserica noastră.

Eu nu am crezut că vom termina tot ce era de făcut. S‑a dovedit că se poate. Acum înțeleg: e Credință, e Binecuvântare și e Ascultare. Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.

E 25 decembrie, ziua Nașterii Domnului. Intru pe poarta bisericii. La intrare mă întâmpină impunătoare icoana Sfântului Nicolae, icoană dăruită bisericii de maicile de la Mănăstirea Malvialle. Intru în biserică și mă închin. Slujbă frumoasă, după rânduială. La strană, răspunsuri pe măsură, în cânt bizantin. Începe Sfânta Liturghie. Ectenii și rugăciuni în limba română, în limba franceză, în limba slavonă. La ceas de sărbătoare, cuvânt de învățătură al Întâistătătorului locului. Se aude chemarea preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați‑vă”. Mulți credincioși se împărtășesc. Mă bucur să văd mulți copii la împărtășit: e semn că avem nădejde pentru viitor. Casa Domnului nouă, veșminte noi, vase de slujbă noi, suflete înnoite, adică început bun. Se cântă colinde în dulcele grai românesc; mă uit pe fereastră și tânjesc după câțiva fulgi de zăpadă...

În biserică, oameni de toate vârstele: români, francezi, ruși, veniți de aproape și de departe să asculte Cuvântul lui Dumnezeu și să se bucure de Nașterea Pruncului Iisus. Într‑un colț al bisericii zăresc o persoană care‑mi atrage atenția. Aflu că este imamul care a slujit în biserica noastră vreme de peste treizeci de ani, cât a fost moschee. Ce‑o fi în sufletul lui numai Dumnezeu știe...

Se încheie slujba. Părintele binecuvintează. Citesc pe chipul său o bucurie duhovnicească, semn al unei datorii împlinite. Bucuria Nașterii Domnului e totodată bucuria nașterii bisericii noastre. E bucuria tuturor celor care, cu rugăciunea lor, cu gândul cel bun, cu banul lor, cu munca lor au făcut posibilă această minune care este Biserica românească Sfântul Nicolae din Clermont‑Ferrand. Biserica s‑a născut și așteaptă cu nerăbdare să‑și primească Botezul. Din păcate, eu nu mă voi mai afla la Clermont‑Ferrand pentru acest mare și important eveniment, însă voi fi cu sufletul aproape...

Liviu Marcel Ungurean,
viețuitor (nu pentru multă vreme) la Clermont‑Ferrand