A zecea aniversare a intrării Mănăstirii de la Cantauque în Biserica Ortodoxă

ÎN Å¢ARA SFÂNTÄ‚

Comunitatea noastră monastică are o istorie lungă și chiar o preistorie imposibil de povestit acum. E de ajuns să menționăm pe scurt contextul care ne‑a condus către unirea cu Biserica Ortodoxă. 

Aș aminti mai întâi că de mai bine de 20 de ani, din 1980 până în 2001, am trăit în Å¢ara Sfântă, la mănăstirea Sfântul Ioan din Pustie¹ . Această mănăstire fusese pentru comunitatea noastră un loc cu totul deosebit pe care Dumnezeu îl pusese la dispoziția noastră într‑un fel cel puțin extraordinar, ca să nu spunem miraculos. În timpul acestor ani numeroși în pustia copilăriei Sfântului Înaintemergător,  Dumnezeu a modelat comunitatea noastră. La Sfântul Ioan din Pustie trăiam într‑adevăr într‑o apropiere specială de Cuvântul lui Dumnezeu, atât al Vechiului, cât și al Noului Testament. O mulțime de locuri din această țară aminteau în permanență viața de pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos. 

A trăi în Å¢ara Sfântă însemna să trăiești la intersecția diferitelor religii: mai întâi iudaismul, martor al rădăcinilor noastre creștine; apoi islamul, cea mai mare provocare cu care creștinismul se confruntă de treisprezece veacuri încoace și diferitele tradiții creștine (Coptă, Etiopiană, Siriacă, Armeniană…) care s‑au constituit de‑a lungul istoriei Bisericii. Åži totuși, Domnul ne‑a smuls din acest loc – o! cât de bogat și de ziditor – ca să ne aducă din nou în Franța și să ne sădească pe domeniul de la Cantauque. 

O ÎNCERCARE PROVIDENÅ¢IALÄ‚

Pe scurt, am putea spune că plecarea noastră din Å¢ara Sfântă a fost în principal rezultatul unui conflict lung între, pe de o parte Patriarhul Greco‑Catolic Melchit, Maximos al V‑lea², superiorul nostru ierarhic și de cealaltă parte Cardinalul Lustinger de la Paris, responsabil cu Catolicii de rit bizantin din Franța. Trebuie să amintim că nu am fost singurii care au suferit în urma acestui conflict, căci monahiile de la mănăstirea Învierii fuseseră obligate înaintea noastră să‑și abandoneze mănăstirea din Aubazine și să se așeze și ele în regiunea Aude, la Mănăstirea Rugul Aprins. 

Părăsirea Mănăstirii noastre a fost o încercare dureroasă, dar și eliberatoare. A fost momentul să conștientizăm că statutul nostru eclezial era ambiguu și imposibil de păstrat pe termen lung, în ciuda respectului pe care îl aveau pentru noi ierarhii nostri și noi pentru ei. Inițial ne alăturaserăm Bisericii Greco‑Catolice ca să ajungem la tradiția ortodoxă, tradiție care acum ne era interzisă. Ierarhia din Franța nu ne lăsa de ales decât fie să ne împrăștiem, fie sa adoptăm liturghia romano‑catolică; acest lucru a determinat dispersarea comunității noastre. Această încercare a fost și mai dureroasă decât cea a pierderii Mănăstirii Sfântului Ioan din Pustie. O parte din frați s‑au instalat în Liban pentru a rămâne în Biserica Greco‑Catolică, iar ceilalți în Franța, la Cantauque, convinși că ceea ce se întâmplase cu comunitatea noastră era, până la urmă, providențial și convinși că trebuiau să se angajeze cu adevărat pe calea ce se deschidea înaintea lor.  

O COMUNITATE APROPIATÄ‚ DE BISERICA ORTODOXÄ‚

Avuseserăm ocazia să cunoaștem Biserica Ortodoxă deoarece dintotdeauna am avut relații bune cu comunitățile ortodoxe din Å¢ara Sfântă, mai ales cu rușii și cu românii (mai puțin cu grecii, e adevărat). Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim, de exemplu, ne era un loc familiar și toți cei care viețuiseră acolo pe parcursul celor douăzeci de ani ne fuseseră prieteni. De asemenea, am construit relații apropiate cu Biserica Ortodoxă  și prin numeroșii pelerini ortodocși – episcopi, preoți, monahi, monahii, laici – care vizitau mănăstirea Sfântul Ioan din Pustie. Unii dintre ei, episcopi, sau care au devenit ulterior episcopi, au stat mai mult în mănăstirea noastră. De exemplu, Înaltpreasfințitul Părinte Serafim Joantă a fost unul dintre ei. Împreună cu el am vizitat mănăstirile copte din Egipt. Înaltpreasfințitul Părinte Serafim ne‑a trimis doi dintre fiii lui duhovnicești, seminariști: Nicu Voinea, astăzi preot al unei parohii române din Roma, care a stat un an întreg la mănăstirea Sfântul Ioan și Liviu Tunaru, astăzi episcopul Ioan Casian din Canada, care a petrecut doi ani cu noi. Datorită acestui lucru, atunci când ne‑am alăturat Bisericii Ortodoxe în 2002, nu am avut deloc impresia că intrăm pe un teren necunoscut. 

CUM AM ALES MITROPOLIA ROMÂNÄ‚

Alăturarea la Biserica Ortodoxă însemna și apartenența la o jurisdicție anume a acestei Biserici. Teoretic, în Franța nu aveam nicio dificultate decât aceea de a alege. Chiar dacă dintotdeauna am avut cele mai bune relații cu Biserica română, prima dată nu ne‑am adresat ei, ci Patriarhiei Ecumenice. Tipicul nostru liturgic era mai degrabă grecesc și credeam că lor ar trebui să ne adresăm mai întâi. Însă pentru reprezentantul Patriarhiei Ecumenice în Franța era foarte delicat să ne primească în această jurisdicție; Mitropolitul se temea (cu temei) să nu provoace furia Episcopului Lustinger; și așa ne sugeră că ar fi poate mai bine să luăm în considerare jurisdicția română. Sugestia nu ne‑a displăcut deloc, mai ales că nu doream să creăm noi incidente diplomatice. 

Mai mult, păstorul Eparhiei Române în Franța, Înaltpreasfințitul Iosif, era tocmai fostul seminarist Ilie Pop care ne vizitase cu câțiva ani în urmă la Cantauque, însoțit de Ciprian Åžpan, astăzi Preasfințitul Siluan. Răspunsul binevoitor și generos al Înaltpreasfințitului Părinte la cererea noastră ne-a scutit, probabil, de demersuri lungi și complicate. De‑acum nu mai aveam de ce să ne temem, comunitatea noastră monastică putea fi primită în comuniunea cu ortodoxia așa cum era, fără să‑și schimbe deloc rânduiala. Încrederea pe care ne‑a acordat-o Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif reprezenta cea mai înaltă garanție ca noi să ne putem relua în pace viața monastică. Încă o dată Dumnezeu a rânduit totul într‑un mod minunat. 

MÄ‚NÄ‚STIREA MAICII DOMNULUI ÅžI A SFÂNTULUI MARTIN DIN TOURS

De la cumpărarea lui în 1977 de către Comunitatea Teofaniei³, Domeniul de la Cantauque⁴ fusese pus sub ocrotirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), sărbătorită în mod deosebit pe 25 martie, de Buna Vestire. Alegerea acestui hram se făcuse la acea vreme în condiții uimitoare, pe care am crezut că le putem interpreta ca un semn ceresc. Așa că am cerut Înaltpreasfințitului Iosif să păstrăm acest hram pentru mănăstirea nou constituită. De asemenea, am cerut în ultimul moment să adăugăm hramul Sfântului Martin din Tours, o modalitate de a arăta dorința noastră de continuitate cu tradiția patristică și monastică occidentală. Într‑adevăr, mănăstirea noastră de la Cantauque nu are vocația să fie grecească, română sau rusă, ci mai degrabă să asume pe cât posibil moștenirea Bisericii nedespărțite pe care am vrea ca locuitorii acestei țări să și‑o redobândească. Ne‑am bucurat să descoperim aceeași preocupare și la Înaltpreasfințitul Părinte Iosif. Åžtim, într‑adevăr, că prima lui preocupare nu este să păstreze cultura și limba română, ci să vestească Evanghelia. De aceea și noi sperăm, ca mulți alții, să vedem într‑o zi constituit un sinod al Bisericii Ortodoxe care să adune într‑o unitate canonică pe toți credincioșii ortodocși din Franța, oricare ar fi originea lor națională. Până atunci, ni se cere să purtăm spre împlinire convertirea noastră și să rămânem în pace în mijlocul acestei lumi agitate și rele. Domnul nu a încetat să aibă grijă de noi, nu încape îndoială că va continua să o facă. Desigur, am vrea să avem o anumită siguranță în ce privește viitorul. Ne‑ar plăcea, mai ales, să intre noi frați în obștea noastră. Pentru aceasta, poate va trebui să așteptăm ca lumea să‑și piardă din puterea de seducție și noi înșine să dovedim mai multă râvnă pentru Domnul. Sunt convins mai mult ca niciodată că viața monastică rămâne o cale împărătească pentru cel care vrea să‑L urmeze pe Hristos și mai cred că fidelitatea monahilor față de vocația lor este cel mai bun aport pe care ei îl pot aduce Bisericii. 

Hristos Dumnezeul nostru să întărească sfânta și adevărata credință a credincioșilor ortodocși și această sfântă mănastire în vecii vecilor! Amin!
Mulți și fericiți ani Mitropolitului nostru Iosif !
Mulți și fericiți ani Episcopului nostru Marc !
Mulți și fericiți ani tuturor binefăcătorilor și prietenilor care au făcut posibilă prezența noastră pe acest Domeniu al Maicii Domnului!

Arhimandritul Jacob, Starețul mănăstirii Născătoarei de Dumnezeu  și a Sfântului Martin din Tours

Note:

1. Mănăstirea Sfântul Ioan din Pustie este o proprietate a Custodiei Franciscane în Å¢ara Sfântă. Ea se află aproape de Ierusalim, la numai câțiva kilometri de micul oraș Ein Karem, construită pe un loc considerat de tradiție ca adăpostul Sfântului Ioan Botezătorul când era copil. Fiind abandonat de mai mulți ani, locul a fost pus la dispoziția comunității noastre care a făcut acolo multe renovări importante. 

2. Biserica Greco‑Catolică Melchită s‑a născut din schisma din sânul Patriarhatului Antiohiei în secolul 17. Unită cu Roma, o regăsim prezentă în întregul Orient Mijlociu. Patriarhul său actual este Preafericitul Grigorie al III‑lea care a fost mai întâi Arhiepiscop la Ierusalim timp de 20 de ani, până în 2001. 

3. Comunitatea Teofaniei a fost o comunitate catolică, în anii ’70 și ’80, regrupând familii și celibatari care săvârșeau Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur și care se dedica evanghelizării.