publicat in Varia pe 7 Octombrie 2012, 07:38
E aproape vară. Într‑o biserică ortodoxă se slujește taina Sfântului Maslu. Printre credincioșii care participă se află și un tânăr care nu cred că are mai mult de 35 de ani. Stă până la sfârșit. Probabil e obosit sau nu se simte foarte bine, căci se așază din când în când pe o bancă. După ce se termină rugăciunile și toată lumea se miruiește, preotul începe un scurt cuvânt. Despre boală și păcat. Discursul „clasic”: boala ne este „răsplată” pentru păcatele pe care le‑am făcut. Cu privirea în pământ, tânărul se ridică, se închină și iese din biserică.
Nu peste mult timp, aveam să aflu că acel tânăr suferea de cancer în fază terminală. Cine știe ce era în sufletul său, dacă venise la Sfântul Maslu cu speranța unei vindecări miraculoase sau ca să se întărească sufletește în lupta sa cu boala...
Câteva zile mai târziu a fost internat în spital. Am mers acolo într‑o zi, cu mama sa, să‑l vedem. Nu știam ce să spun, cum să mă comport față de el. Nu eram foarte apropiați. Mama lui știa care e realitatea, dar, ca orice mamă, avea o speranță în glas și în privire. Foarte credincioasă, la fel ca și el. Probabil ca să‑l întărească, i‑a spus: „Suferim, mamă, suferim pentru Hristos!”. Cu ochii aproape stinși, el s‑a întors către ea și i‑a răspuns cu blândețe: „E ușor...” După o mică pauză, a continuat: „E ușor de zis...”
Da, probabil e ușor de ținut predici despre boală și despre suferință atunci când ești sănătos. Probabil e ușor să teoretizezi cum că boala ar fi o pedagogie a lui Dumnezeu, atunci când cei apropiați ai tăi sunt bucuroși și voioși... Însă cred că de multe ori spunem astfel de cuvinte nu pentru că le‑am simți adevărate, ci pentru că ne gândim că sunt „corecte”. Le‑am auzit de atâtea ori încât le credem „cuvenite”. Le spunem până și celor dragi ai noștri care sunt în suferință, ca să umplem cu ceva spațiul dintre noi și ei. De teamă că dacă am tăcea și doar i‑am privi, durerea ar țâșni din noi și ne‑ar face să izbucnim în plâns...
Atunci, în spital, l‑am admirat pe acest om pentru sinceritatea lui și curajul de‑a nu se lăsa prins în tipare de gândire. „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Cred cu putere că Dumnezeu l‑a primit în brațele Sale pe acest tânăr. În primul rând pentru că – așa cum spunem în slujba înmormântării – Dumnezeul nostru e „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea și pe diavol l‑ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale”. Apoi pentru că – așa cum spunea părintele Teofil – „Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut”. Dar și pentru că tânărul acesta a făcut același lucru ca și Domnul Hristos: a biruit răul. Nu s‑a mâniat și nu s‑a enervat pe nici unul din cei care l‑au îngrijit în ultimele zile de viață. Nu i s‑a citit pe chip nici măcar o urmă de invidie față de cei pe care‑i vedea bucurându‑se de viață în jurul său. N‑a spus niciun cuvânt rău și – în ciuda a ceea ce alții ar fi putut gândi de când i s‑a descoperit boala – a crezut și a știut mereu că Dumnezeu e bun și de oameni iubitor, că nu pedepsește, ci, dimpotrivă, plânge cu cel ce plânge și urcă pe cruce cu cel ce suferă.
Familia, prietenii și cunoscuții săi spun că încă îl simt prezent. Au pregătit parastasul său cu dragoste și simplitate. Cu tristețe omenească amestecată cu bucuria sfântă a nădejdii că el e acum cu Hristos. Uneori cu o lacrimă care, atunci când era văzută de ceilalți, era alungată sau mascată de un zâmbet. Cu rugăciune.
Cu câteva luni în urmă, pe când suferința începuse deja să‑l macine, l‑am văzut mergând încet spre casă. Probabil nu știa că cineva îl privea. Ajungând în dreptul unei icoane a Maicii Domnului, s‑a oprit, și‑a descoperit capul și‑a sărutat‑o. Atât de firesc!... Tot la fel de firesc sper să‑i vorbească și lui Dumnezeu despre noi...
Bogdan Grecu