„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”: înainte de toate, trebuie spus limpede că această poruncă a lui Hristos este cea mai grea dintre toate şi poate părea, din multe puncte de vedere, imposibil de împlinit. Înainte de a încerca să‑i descifrăm înţelesul adânc – lucru deloc lesne – se cuvine să‑l punem în context. Această pericopă evanghelică face parte din ceea ce se numeşte „Predica de pe munte”, dar care este de fapt cuvântul de început pe care‑l rosteşte Hristos în Galileea mergând către misiunea Sa. Îl găsim la Sfântul Matei şi la Sfântul Luca, dar este mult mai complet la Sfântul Matei (3 capitole, de la 5 la 7; la Sfântul Luca, o jumătate de capitol: 6, 20‑49). Alegerea Sfântului Luca este legată de logica lecţionarului bizantin¹. Mai mult, pericopa nu este bine aleasă: ar trebui început la versetul 27, căci de aici începe învăţătura lui Hristos despre iubirea de vrăjmaşi. Trebuie adăugat că succesiunea evenimentelor este greu de înţeles la Sfântul Luca²: de aceea vom rămâne la Evanghelia Sfântului Matei.

Domnul, după porunca Tatălui Său, iese din tăcerea Sa către vârsta de 30 de ani şi merge mai întâi la Ioan pentru a fi botezat şi astfel arătat ca Mesia. Apoi este ispitit de Satana, pe care îl biruie, ca om. Se întoarce apoi la Nazareth, unde nu este primit ca Mesia: atunci pleacă să se aşeze definitiv la Capernaum, la nord de marea Galileii. Aici, Îşi cheamă ucenicii şi începe să predice şi să vindece. Curând devine vestit. Din clipa în care există un popor pentru a‑L asculta³, Domnul îşi rosteşte cuvântul‑program, cuvântul Său de început. Pentru aceasta, urcă pe un munte⁴ cu ucenicii Săi şi mulţimile care Îl urmează, ceea ce are deja în sine un înţeles duhovnicesc: înalţă pe oameni către Dumnezeu. Ajuns în vârf, Se aşază (cosmosul este „trupul” lui Dumnezeu: Hristos este Cuvântul Tatălui, Dascălul dumnezeiesc, Învăţătorul), înconjurat de ucenicii Săi şi cu mulţimea venind după ei. Şi aici îi învaţă.

Acest cuvânt este extrem de lung (durează probabil o zi întreagă) şi greu, căci conţine întreaga învăţătură creştină. Dar trebuie să înţelegem bine că nu este un cod moral: este vorba de o învăţătură pur duhovnicească, o iniţiere care are drept scop să ne facă desăvârşiţi, aşa cum Dumnezeu este desăvârşit⁵. Este vorba despre Legea cea nouă. Legea veche (conţinută în cele zece porunci) avea drept scop să‑i facă pe oameni mai puţin răi, după cum spune Sfântul Pavel; Legea nouă, cea a Fericirilor, are drept scop să‑i aducă la asemănarea cu Dumnezeu, adică la sfinţenie. De altfel, Hristos face aluzie la aceasta atunci când spune: „Aţi auzit că s‑a zis… [în Tora], Eu însă vă spun vouă…” [Eu, cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul care arată cugetele Tatălui]. Aici nu mai vorbeşte Moise, ci Dumnezeu Însuşi.

Cuvântul începe cu Fericirile, care sunt scara sfinţeniei, apoi abordează pe rând toate aspectele vieţii duhovniceşti, personale şi de obşte⁶, arătându‑ne numeroase criterii de deosebire a duhurilor. „Capitolul” despre iubirea de vrăjmaşi se află aproximativ la mijlocul acestui cuvânt de început. Este pasajul cel mai greu, dar nu singurul (cf.: a întoarce şi obrazul stâng când suntem loviţi peste cel drept…, a lăsa să ni se ia nu numai haina, ci şi cămaşa…, a fi vrednici de gheena focului dacă numim pe fratele nostru nebun…⁷). Trebuie să păstrăm mereu în minte ideea că Domnul vrea să facă din noi dumnezei, să ne iniţieze în viaţa dumnezeiască: dacă nu, această învăţătură este de neînţeles.

Aşa cum face de multe ori în acest cuvânt, Hristos pleacă de la Vechiul Legământ pentru a vesti pe cel Nou: „Aţi auzit că s‑a spus: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Mt 5, 43‑44), ceea ce îi cutremură, desigur, pe cei care‑L ascultau. Apoi lămureşte ceea ce a rostit ca un loghion, cuvânt al lui Dumnezeu.

Şi, potrivit pedagogiei Sale, pleacă mai întâi de la afirmaţii de bun‑simţ, pe înţelesul tuturor: dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, dacă faceţi bine celor care vă fac bine nu este nimic neobişnuit: pentru ce vi s‑ar mulţumi atunci? Chiar şi păcătoşii şi răii fac astfel. Nu încape nici o îndoială. Apoi înalţă puţin nivelul discuţiei: faceţi celorlalţi ceea ce aţi vrea să vă facă şi alţii vouă. Nici un om nu ar vrea să i se facă rău: atunci nu faceţi nici voi altora. Apoi atinge culmea vorbind despre Dumnezeu Tatăl: voi sunteţi răi, ticăloşi şi stricaţi, şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc face să răsară soarele şi trimite ploaia, şi pentru buni ca şi pentru răi. Aici atingem o culme duhovnicească. Aceasta înseamnă: Dumnezeu, Tatăl vostru, nu lucrează după purtarea voastră, nu este condiţionat de voi, este bun în Sine, liber şi nepătimitor. Dacă nu ar fi fost milostiv, nu ar mai fi existat nimic pe pământ, zidirea ar fi încetat să existe. Fiţi ca şi El, faceţi ca şi El. Trebuie să băgăm de seamă că Hristos, aici, nu îndreptăţeşte nelegiuirea. Şi, de altfel, nu a spus că nu ar fi judecată. Ne arată o purtare faţă de noi înşine: să nu ne lăsăm biruiţi de rău. 

Acum se cuvine să intrăm în conţinutul cuvintelor, în înţelesul lor adânc. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” presupune doi termeni: a iubi şi vrăjmaşi. Vrăjmaşul. Uneori auzim zicându‑se: eu nu am vrăjmaşi. Este o inepţie, căci acest lucru nu depinde de noi. Dacă mă port nelegiuit cu o persoană şi ea mă urăşte, voi avea un vrăjmaş, dar aş purta răspunderea pentru aceasta. Într‑adevăr, acest lucru este foarte uşor de ocolit. Dar de fiecare dată când facem un pas către Dumnezeu, întâlnim vrăjmaşi: pe demoni. Iar aceasta există şi printre oameni: orice purtare cinstită, bună, dezinteresată trezeşte de obicei gelozie, ură, calomnie. În acest caz, vrăjmaşii nu depind de noi. Nu trebuie să avem o viziune romantică sau sentimentală: orice om duhovnicesc întâlneşte vrăjmaşi. Hristos a avut mulţi vrăjmaşi şi încă mai are şi astăzi: sunt cei ce L‑au urât pe nedrept.

A iubi: ce înseamnă cu adevărat a iubi? Să luăm un exemplu, exemplul desăvârşit al lui Hristos. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este iubire, căci „Dumnezeu iubire este” (1 Ioan 4, 8). Iar firea Sa omenească este pe deplin după chipul firii Sale dumnezeieşti. Totuşi, dacă ne uităm cu luare aminte la viaţa Sa pământească şi la învăţătura Sa, în multe rânduri S‑a arătat neînduplecat, aspru, ca să nu spunem neîndurător: a dat reguli de excludere (în legătură cu certarea frăţească), de divorţ (legat de adulter) şi a certat cu multă asprime chiar şi pe ucenicii Săi. Să luăm un caz printre atâtea altele: când Petru Îl dojeneşte, după prima vestire a Patimilor (Mt 16, 22‑23), Hristos îi răspunde „Înapoia Mea, Satano…” . Şi oare totuşi Hristos nu‑l iubea pe Petru? Ba da, l‑a iubit întotdeauna. Aceasta înseamnă că trebuie să dăm la o parte din înţelesul verbului „a iubi” tot ce este sentimental, psihologic sau romantic. A iubi nu înseamnă ca „toată lumea să fie bună şi drăguţă” şi să trecem cu vederea ce este rău. A iubi are multe semnificaţii diferite (în greacă, există mai multe verbe pentru a exprima iubirea, spre deosebire de franceză). Acest termen înseamnă mai ales: a face binele, a dărui, a se dărui. De altfel, Hristos desluşeşte aceasta: „faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi‑vă pentru cei ce vă batjocoresc…” (Luca 6, 26‑27). Nu a spus: spuneţi că sunt buni, că nu fac rău, că au dreptate să fie ticăloşi. Aici avem deja o cheie de înţelegere, o apropiere de taină.

Dar aceasta nu e de ajuns ca să ajungem „desăvârşiţi”. Această poruncă a lui Hristos rămâne extrem de grea, ca să nu spunem cu neputinţă de împlinit. Într‑adevăr, cum putem face bine cuiva care ne ocărăşte, ne batjocoreşte, ne loveşte fără motiv sau face aceasta altcuiva de faţă cu noi? Aş vrea să dau un sfat duhovnicesc înainte de a arăta care este, după Sfinţii Părinţi, dezlegarea tainei.

Trebuie să o luăm încet şi să încercăm să facem ceea ce este cu putinţă, după puteri. De pildă: să nu întoarcem răul pentru rău; este greu, dar este cu putinţă. Să ne amintim că o persoană rea rămâne totuşi chipul lui Dumnezeu. Să ne gândim că o persoană rea poate avea circumstanţe atenuante (povestea vieţii ei, contextul). Să ne amintim că şi noi am căzut poate într‑o ticăloşie asemănătoare sau că am putea cădea, dacă nu ne‑ar apăra Dumnezeu… Toate acestea ne vor ajuta să luăm distanţă faţă de reacţiile imediate şi instinctive şi să ne apropiem de înţelegerea adâncă a acestei porunci. Aceasta ne va îngădui deja să punem în practică două dintre poruncile lui Hristos: „binecuvântaţi pe cei care vă blestemă” şi „rugaţi‑vă pentru vrăjmaşii voştri”: este greu, dar ne stă în puteri.

Dar trebuie să mergem mai departe, iar Părinţii, mai ales Sfântul Siluan de la Athos⁸, ne ajută. Chiar faptul de a putea simţi iubire pentru o fiinţă rea, ticăloasă şi josnică este un lucru cu adevărat dumnezeiesc. Noi ne putem pregăti, putem înainta, progresa către această împlinire, dar nu putem trece ultima treaptă prin propriile noastre puteri. Dumnezeu singur o poate face în noi: singur Duhul Sfânt poate împlini acest lucru în noi. Sfântul Siluan, care a avut experienţa duhovnicească a Iadului veşnic şi care a fost nevoit să trăiască ani de zile în tovărăşia demonilor, adică a celor mai mari vrăjmaşi ai Omului, aduce o mărturie de căpătâi: spune că iubirea de vrăjmaşi este singura chezăşie de netăgăduit a prezenţei Duhului Sfânt în sufletul omului. Aş vrea să ilustrez această zicere printr‑o istorisire din viaţa adevărată. În timpul Revoluţiei bolşevice, creştinii – şi mai ales clerul – erau arestaţi în masă şi adesea executaţi sumar. Un episcop ortodox a fost arestat de sinistra Ceka şi dus dinaintea unui comisar politic. S‑a retras în el însuşi şi i‑a spus lui Dumnezeu: Doamne, cum pot să iubesc pe acest om? Şi atunci a fost umplut de Duhul Sfânt, care a strălucit în el de iubire pentru acel vrăjmaş al lui Dumnezeu. Comisarul politic nu a putut îndura această putere a iubirii; i‑a spus: pleacă de aici, şi l‑a dat afară. Astfel a fost salvat episcopul.

Am întâlnit o dată în viaţa mea (doar o singură dată) un om capabil să‑şi iubească vrăjmaşii: am fost martor ocular⁹. A‑i urma pilda îmi este cu neputinţă, dar am rămas marcat pentru totdeauna. Dumnezeu mi‑a arătat că este cu putinţă.

Slavă Ţie, Doamne, Duhule Sfinte, Slavă Ţie!

Părintele Noël TANAZACQ (Paris)

Note:

1. Lecționarul bizantin, pentru ciclul pascal, propune o citire sistematică a Evangheliei Sfântului Matei, apoi a celei după Sfântul Luca, în timp ce lecționarele occidentale aleg pericopele, în funcţie de temă, din toate cele patru Evanghelii.

2. Evangheliile sunt clasate după ordinea vechimii lor, de la cea mai veche (Matei) la cea mai recentă (Ioan), după Tradiţie, ai cărei martori de căpătâi sunt Sfântul Irineu de Lyon (secolul al II‑lea) și Eusebiu din Cezareea (secolul al IV‑lea). Evanghelia lui Luca, în realitate cea a lui Pavel, este cea mai recentă dintre cele trei Sinoptice. Dar Pavel nu este un „martor ocular”: este un martor în duh, căci a primit o revelaţie personală de la Hristos, la destul de mult timp după Cincizecime.

3. Sfântul Ioan Botezătorul a predicat „în pustie” pentru a arăta starea duhovnicească a omenirii după cădere. Hristos însă predică poporului, omenirii, pentru că El a venit printre oameni pentru a‑i mântui. Cum spune El Însuși: „Această poruncă am primit‑o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 18).

4. Muntele Fericirilor este, conform Tradiției, muntele Kurun Hattin, un platou care se află la 50 m deasupra Mării Galileii, la aproximativ 5 km vest de Capernaum și la 3 km nord de Magdala.

5. „Fiţi dar voi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (Mt 5, 48), chiar ceea ce spune Hristos în încheierea pasajului despre iubirea de vrăjmaşi, la Sfântul Matei.

6. Spre mijlocul cuvântului Său, în momentul în care vorbeşte despre rugăciune, Hristos revelează Rugăciunea prin excelenţă, Tatăl Nostru.

7. Să nu uităm şi de „să ne tăiem mâna dreaptă sau să ne scoatem ochiul drept”, dacă se fac pentru noi prilej de „sminteală” (Mt 5, 29‑30). Aici suntem însă în domeniul simbolicului: cuvântul de început nu este numai duhovnicesc, ci are şi un puternic caracter simbolic. 

8. Sfântul Siluan Athonitul (1866‑1938), călugăr rus la Muntele Athos între 1892 şi 1938, a făcut experienţa Iadului veşnic timp de aproape 15 ani. Cuvintele şi scrierile sale ne sunt cunoscute datorită ucenicului său, Părintele Sofronie.

9. Este vorba de primul meu episcop, Episcopul Ioan de Saint‑Denis (Eugraph Kovalevsky, 1905‑1970). L‑am văzut acuzat în public de o parte din clerul său în 1966, fără să deschidă gura. Nu a spus niciodată nici un cuvânt urât despre cei care‑l nedreptăţeau şi cărora le dăduse tot ce avea. La 40 de ani după moartea sa, am avut ocazia să consult arhivele: în scrisorile sale de pe urmă adresate Arhiepiscopului său, Sfântul Ioan de Shanghai, nu a scris nici un cuvânt urât, nici un cuvânt de judecată sau de reproş despre cei care‑l distrugeau. Îi cerea pur şi simplu sfat pentru purtarea pe care se cuvenea să o aibă. Şi totuşi detractorii săi încă îi întinează amintirea, ca şi cum ar fi un răufăcător.