Fragmente neodihnite (iulie - august 2012)

Întrebat‑au surorile pe fericita Singlitichia: Cum putem să ne mântuim? Iar ea a răspuns: Noi toÅ£i ÅŸtim cum să ne mântuim! Dar din pricina neglijenÅ£ei ne pierdem mântuirea. Mai întâi de toate ÅŸi mai mult decât toate trebuie să păstrăm ceea ce a spus Domnul: iubeÅŸte pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău ÅŸi pe aproapele tău ca pe tine însuÅ£i; iată unde este mântuirea: într‑o îndoită iubire.  https://apostolia.eu/index.php/dating-sites-in-brits-north-west/ | https://apostolia.eu/index.php/dating-meetme/ | warface spec ops matchmaking

Matericul, Cuvintele sfintelor femei nevoitoare, culese de Avva Isaia pentru monahia Teodora

 

Omul dedat împrăÅŸtierii are despre orice, chiar ÅŸi despre lucrurile cele mai însemnate, o concepÅ£ie foarte uÅŸuratică, foarte superficială. Omul împrăÅŸtiat este de obicei nestatornic: simÅ£irile inimii lui sunt lipsite de adâncime ÅŸi putere; de aceea sunt nestatornice. Omul împrăÅŸtiat e străin de iubirea de aproapele: el priveÅŸte cu nepăsare la suferinÅ£ele oamenilor ÅŸi lesne pune asupra lor poveri anevoie de purtat. Necazurile lucrează cu putere asupra celui împrăÅŸtiat, tocmai fiindcă acesta nu le aÅŸteaptă. El aÅŸteaptă doar bucurii. Dacă necazul este puternic, însă degrabă trecător, omul împrăÅŸtiat îl uită repede în zarva desfătărilor. Ne­cazul îndelungat îl striveÅŸte.

ToÅ£i sfinÅ£ii au fugit cu osârdie de împrăÅŸtiere. Ei se adunau în sine neîncetat sau cel puÅ£in cât de des puteau, luând aminte la miÅŸcările inimii ÅŸi minÅ£ii ÅŸi dându‑le îndreptare potrivită cu poruncile Evangheliei. ObiÅŸnuinÅ£a luării aminte la sine îl păzeÅŸte pe om de împrăÅŸtiere chiar ÅŸi atunci când el se află înconjurat din toate părÅ£ile de zarvă. 

Omul împrăÅŸtiat se aseamănă unei case fără uÅŸi ÅŸi fără zăvoare: nici o comoară nu poate fi păzită într‑o astfel de casă; ea e deschisă pentru hoÅ£i, tâlhari ÅŸi des­frânate. În îndeletnicirile tale de serviciu, printre oameni, nu îÅ£i îngădui să pierzi vremea cu vorbire în deÅŸert ÅŸi cu glume proaste; în îndeletnicirile de birou nu te lăsa fu­rat de închipuire: astfel se va ascuÅ£i degrabă conÅŸtiinÅ£a ta ÅŸi va începe să îÅ£i arate orice înclinare către împrăÅŸtiere ca pe o încălcare a Legii evanghelice, ca pe o încălcare chiar a bunului‑simÅ£.

Sf. Ignatie Briancianinov, ExperienÅ£e ascetice

 

Imaginea invadează lumea noastră cotidiană. Ea domină toate mediile sociale, strada, locul de muncă ÅŸi, prin presă ÅŸi micul ecran, pătrunde până în sânul familiei. ObiÅŸnuinÅ£ei ÅŸi uzurii pe care le provoacă imaginea, tehnicienii ei răspund prin forme ÅŸi culori tot mai subtile ÅŸi mai insistente, adesea fără prea mare respect faÅ£ă de sensibilitatea spectatorului pe care trebuie să‑l cucerească.

Prin forÅ£a sa de sugestie, imaginea poate fi utilizată împotriva omului, fără ca acesta să‑şi dea seama. Ea poate să‑i modeleze gândirea, să‑i aprindă pasiunile, să‑i modeleze comportamentul, într‑un cuvânt – să‑l priveze chiar de libertate. În societatea noastră, imaginea se substituie din ce în ce mai mult textului. ReflecÅ£ia tinde să cedeze în faÅ£a senzaÅ£iilor ÅŸi, mai ales, în faÅ£a privirii. Să ne gândim la puternica momeală vizuală pe care o reprezintă strada cu vitrinele ei, cu luminile ei, adesea mobile ÅŸi sclipitoare! Åži ce să mai spunem de publicitatea bazată pe randament care ne invadează? Trebuie să admitem că din moment ce numai profitul are importanÅ£ă, valorile omeneÅŸti se estompează, creÅŸte chemarea spre simÅ£uri. Foarte sugestivă, din cauza puterii sale simbolice ÅŸi a impactului său asupra sensibilităÅ£ii, imaginea se insinuează în adâncurile fiinÅ£ei, ameninÅ£ând totodată viaÅ£a interioară.

Omul este modelat în mod progresiv de ceea ce contemplă. Loc de întâlnire a Luminii exterioare ÅŸi interioare, ochii reprezintă partea cea mai transparentă ÅŸi cea mai vie a trupului. ,,Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este bun, tot trupul tău va fi luminat, dar dacă ochiul tău va fi bolnav, tot trupul tău va fi întunecat” (Luca 11, 34). Lui îi incumbă obligaÅ£ia să spiritualizeze materia din care face parte prin trupul său, pentru a aduce la Dumnezeu întreaga creaÅ£ie (Ef. 1, 1‑10).

Icoana sfinÅ£eÅŸte locul unde se află ÅŸi creează în credincios sentimentul unei prezenÅ£e divine tangibile. Ea este realmente o întâlnire, pentru că a te ruga în faÅ£a icoanei lui Hristos înseamnă a te ruga, de fapt, în faÅ£a Lui. 

Olivier Clément are dreptate atunci când scrie: ,,CreÅŸtinismul este religia feÅ£elor. A fi creÅŸtin înseamnă să descoperi, chiar în centrul absenÅ£ei ÅŸi al morÅ£ii, o faÅ£ă deschisă pentru totdeauna ca o uÅŸă de lumină, faÅ£a lui Hristos, iar în jurul ei, pătrunse de lumina ÅŸi dragostea Sa, feÅ£ele păcătoÅŸilor iertaÅ£i, care nu mai judecă, ci primesc. Evanghelia înseamnă anunÅ£area acestei bucurii”. Model de sfinÅ£enie, prezenÅ£ă, revelare a transfigurării cosmice viitoare a lumii, icoana ni se dăruieÅŸte ca o mare carte deschisă. Trebuie să ÅŸtii să citeÅŸti în ea pentru a învăÅ£a să descifrezi feÅ£ele cu care te întâlneÅŸti pe stradă ÅŸi pentru a găsi acea „mlădiÅ£ă unică” grefată pe Hristos. Chemarea pe care ne‑o face Hristos este aceea de a da o faÅ£ă celor care nu au faÅ£ă. Această chemare este preluată de Didim cel Orb (secolul al IV‑lea), care va spune: „După ce L‑ai văzut pe Dumnezeu, trebuie să vezi pe Dumnezeu în orice frate”.

Omenirea se află actualmente la o răscruce a istoriei, unde o nouă cultură în gestaÅ£ie se zbate în durerile naÅŸterii... Icoana descoperă o lume de frumuseÅ£e, de armonie ÅŸi de pace în care omul ÅŸi cosmosul regăsesc starea lor edenică. Unei arte ÅŸi unei lumi adesea închise asupra lor înseÅŸi, imanenÅ£ei‑închisoare, ea îi substituie transcendenÅ£a, deschiderea spre viaÅ£a de apoi, singura ieÅŸire spre fericirea tuturor. În mod constant, icoana rememorează, într‑adevăr, finalitatea existenÅ£ei umane: a deveni ochi înseamnă a dezvolta vederea interioară pe care o alimentează lumina Duhului Sfânt ce transfigurează totul. Åži dacă icoana îÅŸi găseÅŸte principiul ei constructiv în lumina transfigurării lui Hristos, ea îÅŸi invită interlocutorul să răsfrângă această transfigurare în lume prin primirea Duhului Sfânt care este, după Sfântul Serafim de Sarov, însuÅŸi scopul vieÅ£ii creÅŸtine.

Sfântul Pavel a fost ÅŸocat la vederea atâtor idoli în oraÅŸul Atena. Cu toate acestea, el a fost mirat ÅŸi fericit să descopere un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut” (Faptele Apostolilor 17, 23). Oare nu pe acest Dumnezeu necunoscut îl caută arta în abundenÅ£a ei de umbre ÅŸi lumină? Desigur, trebuie să redobândim o vedere curată, să ne eliberăm de „cataracta” pe care o reprezintă un materialism excesiv, tot atâÅ£ia idoli care‑l Å£in pe om prizonier. Arta reflectă, într‑adevăr, viaÅ£a!

Michel Quenot, Icoana – Fereastră spre Absolut