PaÅŸte la mănăstirea LupÅŸa sau ÃŽnÅ£elesul unui pelerinaj

Ne aflăm în mijlocul mulÅ£imii ce se îndreaptă acum spre biserica nouă pentru slujba de noapte. Cu chiu, cu vai, ca mulÅ£i alÅ£ii, încerc să protejez de vânt flacăra tremurândă a lumânării mele. În momentul în care ajungem aproape de pridvorul unde ne aÅŸteaptă călugării, simt ceva în spatele meu, misterios, ca o forÅ£ă invizibilă, puternică ÅŸi delicată în acelaÅŸi timp. Mă întorc. Descopăr un ocean de lumânări, un nor de lumini ce inunda curtea mare a  mănăstirii ÅŸi ilumina tainic noaptea adâncă. 

Două mii de persoane, poate. Dar numărul nu mai conta: această mulÅ£ime imensă de credincioÅŸi, adunaÅ£i acolo pentru a sărbători Învierea, mi‑a părut atunci ca fiind o singură prezenÅ£ă, una. Åži care, fără să ÅŸtiu, mă învăluise. Moment unic, intens, ce nu Å£inea de emoÅ£ie; era momentul unei experienÅ£e imediate, palpabile, dar rară, măreaÅ£ă ÅŸi simplă în acelaÅŸi timp: experienÅ£a adevăratei comunităÅ£i ecleziale.

De‑acum slujba putea începe. Am fi putut rămâne în picioare timp de cinci ore cât dura slujba, nu mai conta, timpul dispăruse. Ne puteam ruga în continuitatea ÅŸi în harul unui timp ancestral din care nimic nu ne putea distrage. Mă aflam lângă o Å£ărancă bătrână, care prin simpla ei prezenÅ£ă părea să‑mi spună cum să mă rog. Redescopeream bucuria cântării „Hristos a înviat din morÅ£i”, ale cărei cuvinte le învăÅ£asem în acea după‑amiază, repetată în variante infinite. 

„Eu nu caut, eu găsesc.” Referindu‑se la ÎnsuÅŸi Dumnezeu, acest cuvânt celebru al lui Picasso este de o mare claritate. Spune mult mai mult decât romanÅ£ele puÅ£in patetice ale celor care umblă „să‑L caute pe Dumnezeu”. Într‑adevăr, una din semnificaÅ£iile harului simÅ£it la LupÅŸa a fost aceasta: eu nu‑L caut, eu Îl găsesc. Pentru că nu L‑aÅŸ fi căutat dacă nu L‑aÅŸ fi găsit. Dumnezeu este într‑adevăr aici, pe când noi nu suntem întotdeauna prezenÅ£i. 

Faptul de a fi acolo atunci, când prezenÅ£a mea împărtăÅŸită cu ceilalÅ£i se transforma în eveniment, printr‑o trăire absolut necesară a apartenenÅ£ei la o comunitate, a reprezentat punctul culminant al ÅŸederii la LupÅŸa ÅŸi, în acelaÅŸi timp, mi‑a descoperit adevăratul sens al unui pelerinaj. 

ApartenenÅ£a este, aÅŸadar, un eveniment. ApartenenÅ£a multiplă: aceea a persoanei la un grup ai cărui membri se cunosc uneori atât de puÅ£in, apartenenÅ£a acestui grup la întregul credincioÅŸilor unui sat ÅŸi la comunitatea monastică ce ne‑a primit până‑ntr‑acolo încât ne‑a oferit bucuria de a împărtăÅŸi împreună cu noi masa de PaÅŸte; de asemenea, apartenenÅ£a la comunitatea pe care această mănăstire o formează cu mănăstirile vecine, ale căror monahi ÅŸi monahii ce ne întâmpinaseră în zilele dinainte ne‑au surprins prin tinereÅ£ea lor; apartenenÅ£a la mulÅ£imile ÅŸi mai largi ale regiunii ÅŸi ale Å£ării ÅŸi apartenenÅ£a încă ÅŸi mai înaltă, cea care ne uneÅŸte cu întregul comunităÅ£ii ecleziale. Acesta era sensul iniÅ£ial al termenului grec „ecclesia” – adunarea care ridică pe fiecare până la cea mai înaltă realitate a lui – ÅŸi pe care creÅŸtinismul a ÅŸtiut să‑l moÅŸtenească pentru a numi ÅŸi situa în realitate trupul Bisericii lui Hristos. 

La câteva zile după PaÅŸte, aflându‑mă la BucureÅŸti, vorbeam despre această trăire cu prietenul meu Sorin Dumitrescu, căruia îi spuneam că nu‑mi lipsise decât, poate, ÎmpărtăÅŸania pe care n‑o puteam pretinde, nefiind, strict vorbind, de confesiune ortodoxă. Ceea ce a ÅŸtiut el să‑mi răspundă atunci a reprezentat împlinirea experienÅ£ei mele: „Ba da, aÅ£i primit această împărtăÅŸanie. Ceea ce aÅ£i trăit ca fiind unic este tocmai apartenenÅ£a la comunitatea euharistică”. 

Sper ca acest lucru să fie adevărat. Oricum, acest pelerinaj mi‑a permis să trăiesc ÅŸi să înÅ£eleg două realităÅ£i majore. Prima Å£ine de ideea puternică ce s‑a născut din dimensiunea iconică a acestor comunităÅ£i cuprinse unele în altele. Fiecare comunitate, oricât de simplă ar fi, poate fi considerată icoană a comunităÅ£ii hristice în care trăim ÅŸi care dă sens umanităÅ£ii noastre. 

Grupul de pelerini, format din Alina, Anca, Anne, Annie, Catherine – soÅ£ia mea, Christian, Eva, Mihaela, Patrice, Ruth, dincolo de diferenÅ£ele de vârstă, naÅ£ionalitate ÅŸi provenienÅ£ă, animat cum era de simplitatea ÅŸi de sinceritatea credinÅ£ei, a reuÅŸit să‑şi găsească sensul în ÅŸi prin legăturile umane născute din căldura prieteniei.

Åži n‑am ÅŸti cum să le mulÅ£umim îndeajuns nici Mitropolitului Iosif pentru că a binecuvântat acest pelerinaj ÅŸi nici lui Bogdan Grecu pentru că a făcut din el o reuÅŸită: a ÅŸtiut să‑i dea viaÅ£ă nu numai prin simÅ£ul său concret de organizare ÅŸi prin extrema sa disponibilitate, ci ÅŸi prin strălucirea credinÅ£ei lui deschise; am apreciat la el faptul că reprezenta această Å£ară ale cărei profunzimi începeam să le iubim, profunzimi atât duhovniceÅŸti, cât ÅŸi naturale, ca acelea ale peÅŸterilor din MunÅ£ii Apuseni... 

A doua realitate este poate ÅŸi mai extraordinară: în această trăire a harului iconic al comunităÅ£ii ecleziale ÅŸi euharistice, am avut sentimentul nemaitrăit până acum al comunităÅ£ii Bisericii nedespărÅ£ite. Acest sentiment nu are nimic de‑a face cu ecumenismul, care nu este pentru mine decât o idee slabă, o idee improvizată de o epocă alterată duhovniceÅŸte. Nu: sentimentul de apartenenÅ£ă la comunitatea Bisericii nedespărÅ£ite, a Bisericii primare – deci Întâia – este un principiu mult mai înalt, ale cărui sclipiri îmi confirmă o intuiÅ£ie din copilărie: da, suntem toÅ£i mădularele unei Biserici Una pentru că suntem toÅ£i mădularele unui trup Unul al prezenÅ£ei dumnezeieÅŸti. Åži un pelerinaj se face pentru a învia flacăra ÅŸi frumuseÅ£ea acestui adevăr adesea adormit.  

Jean Lauxerois