Limbajul lui Dumnezeu (I)

Limbajul lui Dumnezeu este pretutindeni prezent, la toate nivelurile CreaÅ£iei ÅŸi în orice clipă, izvor dătător de viaÅ£ă, nesecat ÅŸi veÅŸnic, prin care s‑a făcut tot ce există: „La început era Cuvântul ÅŸi Cuvântul era cu Dumnezeu, ÅŸi Cuvântul era Dumnezeu. (…) Toate lucrurile au fost făcute prin El, ÅŸi nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El” (Ioan 1, 1‑3). De aceea, în Cartea Facerii fiecare nouă etapă a CreaÅ£iei este precedată de cuvintele: „Dumnezeu a zis”. Omul însuÅŸi a fost zămislit, ca toate cele ce există, prin Cuvântul lui Dumnezeu: „Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră»” (Fac. 1, 26). 

În realitate, întreaga CreaÅ£ie este făcută după chipul Creatorului, precum o carte în care toate cuvintele ÅŸi toate frazele sunt scrise de mâna unui singur autor, chiar dacă ele sunt diferite unele de altele atât prin formă, cât ÅŸi prin conÅ£inut. Tot aÅŸa, limbajul lui Dumnezeu este înscris în cugetul ÅŸi în inima tuturor oamenilor, astfel încât fiecare din noi să poată recunoaÅŸte prezenÅ£a lui Dumnezeu în lume ÅŸi în sine însuÅŸi. Dat fiind că „cunoÅŸtinÅ£a existenÅ£ei lui Dumnezeu este sădită în chip natural în noi” (Sf. Ioan Damaschin), pentru omul din vechime natura nu era niciodată „naturală”, în sensul modern al cuvântului, ci avea întotdeauna, în toate aspectele ei, un caracter sacru: „Cu alte cuvinte, pentru cei care au o experienÅ£ă religioasă, întreaga Natură poate fi văzută ca o revelaÅ£ie divină de proporÅ£ii cosmice. Astfel, Cosmosul poate deveni în totalitate o manifestare vizibilă a divinităÅ£ii” (M. Eliade – „Sacrul ÅŸi profanul”). 

Lumea naturală trebuie „citită” ÅŸi înÅ£eleasă ca o carte sfântă care ne poate dezvălui Cuvântul lui Dumnezeu: „Prin mijlocirea lucrurilor naturale, putem primi învăÅ£ături foarte precise despre toate lucrurile duhovniceÅŸti” (Sf. Ioan Scărarul – „Scara Raiului”). Tot aÅŸa, trupul de carne reprezintă în ochii omului religios un mod de manifestare a divinităÅ£ii: „Oare nu ÅŸtiÅ£i că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieÅŸte în voi ÅŸi pe care l‑aÅ£i primit de la Dumnezeu? (…) ProslăviÅ£i dar pe Dumnezeu în trupul ÅŸi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” ( I Cor. 6, 19‑20). 

Căci Dumnezeu este singura FiinÅ£ă reală ÅŸi veÅŸnică din univers ÅŸi singurul izvor al VieÅ£ii, Care dă fiinÅ£ă ÅŸi viaÅ£ă la tot ce există, aidoma autorului unei cărÅ£i care este prezent în fiecare cuvânt, în fiecare frază ÅŸi în fiecare personaj din carte, dar a cărui persoană reală rămâne nevăzută de ochii cititorului. Această comparaÅ£ie este însă foarte aproximativă ÅŸi parÅ£ial inexactă – ca orice metaforă privitoare la Dumnezeu –, dat fiind că, spre deosebire de personajele unui roman sau unei piese de teatru, făptura omenească, făcută după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu, este înzestrată cu conÅŸtiinÅ£ă de sine, liber arbitru ÅŸi voinÅ£ă proprie, aÅŸa încât ea poate să aleagă fie o cale conformă voinÅ£ei lui Dumnezeu, fie o cale opusă acesteia: „Dumnezeu l‑a făcut pe om prin fire fără de păcat, iar prin voinÅ£ă liber. ( …) Avea adică puterea să rămână ÅŸi să progreseze în bine, ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după cum avea ÅŸi puterea să se întoarcă de la bine ÅŸi să ajungă la rău, lucru pe care Dumnezeu îl îngăduia, pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se face prin forÅ£ă” (Sf. Ioan Damaschin – op. cit.). 

Cu alte cuvinte, fiinÅ£a omenească este în acelaÅŸi timp creată ÅŸi creatoare a propriei sale creaturi: această putere creatoare a omului asupra lui însuÅŸi este trăsătura fundamentală a asemănării lui cu Dumnezeu. Dar aici se află ÅŸi originea răului, care nu a intrat în lume prin voia lui Dumnezeu, ci prin voia omului, care s‑a răzvrătit împotriva voinÅ£ei lui Dumnezeu, în afara căreia nu sunt posibile niciun alt bine, niciun alt adevăr, nicio altă fericire ÅŸi nicio altă viaÅ£ă. VoinÅ£a lui Dumnezeu este Binele desăvârÅŸit, voinÅ£a omului fără Dumnezeu este răul absolut. Cea dintâi ne deschide porÅ£ile raiului, cea de a doua ne aruncă „în întunericul din afară, acolo unde va fi plângerea ÅŸi scrâÅŸnirea dinÅ£ilor” (Matei 25, 30). 

Omul devine astfel făuritorul propriului său iad, asemenea unui dumnezeu – aÅŸa cum i‑a făgăduit în mod viclean ÅŸarpele ispititor – , dar un dumnezeu al răului. 

Dar dacă este adevărat că Cuvântul lui Dumnezeu a creat tot ce există – „Toate lucrurile au fost făcute prin El, ÅŸi nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El” (Ioan 1, 3) –, cum se explică atunci existenÅ£a răului, care nu a fost făcut, nici voit de Dumnezeu? De aici, argumentul binecunoscut, ÅŸi în aparenÅ£ă inatacabil, al filozofilor atei: faptul că răul există înseamnă fie că Dumnezeu este neputincios ÅŸi imperfect, deci nu este Dumnezeu; fie că este autorul, sau cel puÅ£in complicele, răului, deci este un dumnezeu rău. Dacă Dumnezeu este atotputernic ÅŸi pretutindeni prezent – „Nu umplu Eu cerurile ÅŸi pământul? zice Domnul” (Ieremia 23, 24) –, cum e posibilă prezenÅ£a răului ÅŸi existenÅ£a lui concomitentă cu cea a lui Dumnezeu? Dacă Duhul lui Dumnezeu umple întregul univers ÅŸi totul a fost făcut prin Cuvântul Lui, de unde îÅŸi trage fiinÅ£a răul ÅŸi de unde vine puterea lui în lume ÅŸi asupra omului? Căci acolo unde este Dumnezeu, răul nu poate fi, iar dacă Dumnezeu este pretutindeni – căci nimic nu poate fiinÅ£a nici chiar o fracÅ£iune de secundă fără voia sau îngăduinÅ£a lui Dumnezeu – răul nu poate exista niciunde ÅŸi nu poate avea nicio substanÅ£ă proprie: „Răul nu este nimic altceva decât lipsa binelui, după cum întunericul este lipsa luminii. Căci binele este lumină spirituală, ÅŸi în chip asemănător, răul este întuneric spiritual. (…) Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva decât dacă li se îngăduie de Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul lui Iov. (…) Li s‑a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au puterea să forÅ£eze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi” (Sf. Ioan Damaschin – op. cit.). 

Lumina lui Dumnezeu este pretutindeni prezentă ÅŸi în orice clipă, iar Cuvântul Lui ne vorbeÅŸte prin toate lucrurile, fiinÅ£ele ÅŸi evenimentele existenÅ£ei noastre, dar omul are libertatea de a închide ochii în faÅ£a luminii Sale ÅŸi de a‑şi astupa urechile pentru a nu primi Cuvântul Său. Când omul devine surd ÅŸi orb faÅ£ă de prezenÅ£a lui Dumnezeu, lumea ne apare ca fiind stăpânită de puterile răului, un loc de suferinÅ£ă, de nedreptate, de spaimă, de caznă ÅŸi de moarte, precum un lagăr de exterminare planetar, din care nimeni nu va ieÅŸi viu: „Să ne închipuim un anume număr de oameni în lanÅ£uri ÅŸi cu toÅ£ii condamnaÅ£i la moarte, dintre care unii fiind în fiecare zi înjunghiaÅ£i sub ochii celorlalÅ£i, cei care rămân îÅŸi văd propria soartă în cea a semenilor lor ÅŸi, privindu‑se unii pe alÅ£ii cu durere ÅŸi fără nădejde, îÅŸi aÅŸteaptă rândul. Aceasta este imaginea condiÅ£iei omeneÅŸti” (Pascal – „Cugetări”). 

Dar aceeaÅŸi lume, cu aceleaÅŸi dureri, poveri, nedreptăÅ£i ÅŸi aceeaÅŸi lege implacabilă a morÅ£ii, poate deveni un prilej de bucurie ÅŸi nădejde ÅŸi un mijloc de mântuire, dacă ÅŸtim să auzim ÅŸi să primim în cugetul ÅŸi inima noastră Cuvântul lui Dumnezeu: „FericiÅ£i cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. (...) FericiÅ£i cei ce flămânzesc ÅŸi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. (...) FericiÅ£i cei prigoniÅ£i pentru dreptate, că a lor este ÎmpărăÅ£ia Cerurilor. FericiÅ£i veÅ£i fi când din pricina mea vă vor ocărî ÅŸi vă vor prigoni ÅŸi, minÅ£ind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. BucuraÅ£i‑vă ÅŸi vă veseliÅ£i, că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5, 4‑12). 

Faptul că suferinÅ£ele, nedreptăÅ£ile ÅŸi încercările de tot felul la care suntem supuÅŸi în această lume pot deveni o sursă de bucurie ÅŸi nădejde apare de neînÅ£eles ÅŸi absurd în ochii raÅ£iunii naturale a omului, care nu poate concepe ÅŸi admite ceea ce depăÅŸeÅŸte natura: „omul firesc nu primeÅŸte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie ÅŸi nu poate să le înÅ£eleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceÅŸte. (…) Nimeni să nu se înÅŸele pe sine: dacă cineva dintre voi se crede înÅ£elept în felul veacului acestuia, să se facă nebun ca să ajungă înÅ£elept. Căci înÅ£elepciunea lumii acesteia este nebunie în faÅ£a lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 14 ÅŸi 3, 18‑19). 

Făptura muritoare nu poate cuprinde cu mintea decât lucrurile muritoare, astfel încât adevărurile raÅ£iunii omeneÅŸti devin tot atâtea minciuni atunci când vor să ia locul Adevărului – al lui Dumnezeu, Care nu poate fi cunoscut decât prin credinÅ£ă: „Dacă cineva mi‑ar fi dovedit că Hristos se află în afara adevărului, ÅŸi dacă ar fi fost un fapt de netăgăduit că adevărul este în afara lui Hristos, aÅŸ fi preferat să fiu cu Hristos decât cu adevărul” (F. M. Dostoievski – „CorespondenÅ£ă”).

(Va urma)