Gânduri și nedumeriri (I)

publicat in Varia pe 5 Mai 2012, 15:49

Un Dumnezeu care ne rupe picioarele?

Am auzit cu toții, și cred că nu de puține ori, că Dumnezeu ne trimite încercări și suferințe. Ele ar fi gesturi de iubire și de atenție din partea lui Dumnezeu, care nu vrea ca noi să uităm de El și, ratând șansa de a‑L cunoaște în timpul vieții noastre pământești, să fim despărțiți de El pentru totdeauna (cu alte cuvinte, să mergem după moarte în iad). Atunci când ne‑am depărtat de El, suferințele ar trebui să ne ajute să ne întoarcem. De aceea ni se spune că ar trebui să ne bucurăm când suntem cercetați astfel de către Dumnezeu. Åži să ne îngrijorăm când avem impresia că ne merge prea bine, că nu ne‑am mai îmbolnăvit sau n‑am mai suferit de mult, căci e un semn că probabil Dumnezeu a uitat de noi. 

Mărturisesc că mi‑a fost dintotdeauna greu să cred aceste lucruri despre Dumnezeu, Tatăl nostru. Cred că, într‑adevăr, mulți dintre noi numai la greu ne mai aducem aminte de Dumnezeu. Dar tot la fel de adevărat mi se pare faptul că pe mulți oameni suferința îi face să se depărteze și mai tare de El. Mai ales când noi, „creștini cu experiență”, în loc să le fim alături și să‑i ajutăm cu ce putem noi omenește, venim cu discursuri de genul „Dumnezeu ți‑a trimis boala (sau suferința) aceasta spre binele tău”.  

Mă gândesc ce aș face eu dacă aș fi părinte și un copil de‑al meu, ajuns la vârsta maturității, ar pleca de acasă și ar uita de mine? Bineînțeles că mi‑ar fi dor de el și m‑aș bucura să‑l văd întorcându‑se. Dar i‑aș dori eu oare să i se întâmple ceva rău ca, în suferință fiind, să‑și aducă aminte ce bine era acasă și să revină? Sau aș trimite chiar eu pe cineva să‑i rupă un picior, ca apoi să‑l pot aduce acasă? Mă îndoiesc. Åži cred că foarte puțini părinți ar fi în stare de aceste lucruri. Åži‑atunci mă întreb: dacă noi, oamenii, nu am face așa ceva, oare e firesc să ne gândim că Dumnezeu ne trimite suferința ca să ne întoarcă la El?

Să ne aducem puțin aminte de pilda fiului risipitor (Luca 15, 11‑32) sau, cum îi plăcea părintelui Teofil Părăian să spună, a tatălui iubitor1. Acolo vedem un fiu care‑i cere tatălui său partea de avere ce i se cuvine și pleacă într‑o țară străină, unde trăiește în desfătări. Åži după ce își termină banii, vine o foamete peste acea țară, iar el se angajează ca păzitor de porci, dar nici măcar din mâncarea lor nu are voie să mănânce. Åži atunci, înfometat fiind, se gândește la casa tatălui său și‑ar vrea să fie primit înapoi fie și ca slugă, numai să‑și astâmpere foamea. Åži pleacă spre casă. Iar tatăl, care nu încetase în tot acest timp să‑l aștepte, îl primește cu brațele deschise și‑l ospătează nu ca pe o slugă, ci ca pe un fiu. 

Într‑un fel, noi toți suntem fii risipitori. De la căderea omului din Rai, de la despărțirea sa de Dumnezeu, trăim într‑o lume care și‑a pierdut armonia și frumusețea pe care i le dăduse Dumnezeu dintru începuturi.  Într‑o lume „aproape în totalitate dominată de violență și cufundată în suferință”2. Într‑un cuvânt, trăim ca într‑o țară care ne e străină. Chiar dacă deseori avem impresia că darurile primite la naștere sau pe parcursul vieții (sănătatea, inteligența, educația, bogăția, etc.) ne sunt suficiente pentru a „trăi bine”, mai devreme sau mai târziu ele se împuținează, iar noi ne confruntăm cu durerea și cu suferința. Åži nu pentru că ni le‑ar trimite Dumnezeu, ci pentru că ele fac parte din viața pe acest pământ, departe de acasă, de casa Tatălui. 

Bineînțeles, o întrebare pe care ne‑o putem pune este ce face Dumnezeu atunci când noi suferim? Unde este El? Cred că răspunsul nu e simplu. Însă parabola fiului rispitor, la fel ca și alte cuvinte ale Evangheliei, ne poate ajuta să întrezărim câte ceva... 

Oare tatăl trimite foametea peste țara străină? 

Oare tatăl cauzează suferința fiului său?

Oare încearcă tatăl să‑l aducă pe fiu înapoi acasă cu forța? 

Nu, nicidecum!  

Ceea ce face tatăl este să‑l aștepte pe acest fiu, să‑l caute cu privirea și, imediat ce îl zărește venind, să îi fugă în întâmpinare.

Așa cred eu că ne așteaptă Dumnezeu și pe noi. Pe toți. Ne așteaptă să ne venim în fire, ca fiul înfometat, să ne dăm seama că El e Pâinea vieții (Ioan 6, 35). Ba mai mult, după întruparea Fiului lui Dumnezeu, de la Hristos încoace, știm că Dumnezeu iese în căutarea noastră. Dar nu ca să ne rupă vreun picior, ci, întocmai ca și Hristos la Cina cea de Taină, ca să ne spele picioarele3. Ca să fie cu noi în suferința noastră. Numai de n‑am fugi noi de El, de ne‑am lăsa găsiți și spălați, de nu ne‑am ține departe de Cina Domnului... 

Înainte de a încheia, nu pot să nu mă întreb: oare fiul risipitor s‑ar fi întors la tatăl iubitor dacă vreun „binevoitor” i‑ar fi explicat că tatăl a fost cel care „aranjase” cumva ca el să ajungă să păzească porcii și să sufere de foame? Oare această veste nu l‑ar fi făcut să fugă și mai departe? 

Bineînțeles, înțelegerea mea e limitată, însă îndrăznesc să cred că e necesar să ne gândim bine înainte de‑a pune pe seama vreunui plan al lui Dumnezeu relele care ni se întâmplă. „Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11, 34).

Bogdan Grecu

Note:
1. http://biserica.org/Publicatii/1996/NoVII/22_index.html
2. Părintele Jacob, citat în articolul „O descoperire: Mănăstirea de la Cantauque”, Apostolia, nr. 24, martie 2010.
3. Părintele Teofil Părăian are un cuvânt edificator despre „Dumnezeul care spală picioarele omului”: http://www.nistea.com/liturghie4.html.