Adaugat la: 1 Octombrie 2010 Ora: 15:14

Pelerinajul în Biserica primară (II)

Dorința de a cunoaște locurile consacrate de Hristos și de a se ruga acolo, a convins la sfâșitul secolului al IV-lea nu puțini creștini, printre care se numără Ieronim și câteva doamne romane de origine nobilă, între care Melania senior, Paula, Eustochia, Pemenia, Fabiola, Silvina, să se îndrepte spre Palestina și câteodată să rămâna câțiva ani; pelerinajul doamnelor din înalta societate a continuat și în prima jumătate a secolului al V-lea, cu Melania junior, Albina, Basa, Ichelia, Flavia și împărăteasa Eudoxia, soția lui Teodosie al II-lea, care în 438 a plecat la Ierusalim pentru a îndeplini un jurământ făcut cu ocazia căsătoriei fiicei sale.

Pelerinajul în Biserica primară (II)

Dacă la aceste nume adăugam și cele ale Elenei și Egeriei, putem întelege rolul important pe care l-au jucat doamnele de rang înalt în dezvoltarea pelerinajului în Orient, care pentru occidentali trebuie să fi fost destul de scump. Din acest motiv și prezența masculina, cel puțin în această perioadă, pare accesibilă doar claselor sociale elevate; Ieronim atesta faptul că se aflau în pelerinaj iluștri exponenți ai ierarhiei bisericești, persoane importante și reprezentanți ai culturii religioase, atât din Orient cât și din Occident: „Lista ar fi mult prea lunga daca aș aminti pentru fiecare an, începând de la Înălțarea Domnului și până azi, pe toți episcopii, martirii și persoanele experte în doctrina bisericească, care au venit la Ierusalim cu convingerea că, lipsind ceva credinței sau ştiinței lor, n-au putut obţine – pentru a spune așa – maximul perfecțiunii, dacă n-ar fi adorat pe Hristos în acele locuri în care Evanghelia a început să strălucească de la Cruce… Persoanele cele mai reprezentative din întreaga lume se află aici împreună… Din Galia, cei mai buni vin aici, britanicii… dacă au înaintat în viața spirituală, abandonează (părăsesc) propriul pământ… și ajung în aceste locuri pe care le cunosc doar pentru faima lor și prin intermediul Scripturii. Și ce să mai spun de armeni, de persani și de populațiile din India, din Etiopia, din vecinul Egipt, plin de călugări, de Pont, de Capadocia, de Celesiria, de Mesopotamia și de toate celelalte țări ale Orientului?”.

Citatul din Ieronim evidenţiază faptul că pelerinajul la Ierusalim, la sfârșitul secolului al IV-lea devenise o realitate bogată și elevată spiritual, care se alimenta din Sf. Scriptură, din credință, din rugăciune, din practicile cultice și care, după părerea celor care-l practicau, aducea perfecțiunea creștinilor în credință și-n știință. Pe lângă aceste persoane care reprezentau „spuma” societății, întâlnim însă și meseriași, comercianți și chiar sclavi evadați, care întreprind pelerinaje la Locurile Sfinte.

Pentru Ieronim, odată cu trecerea timpului, Ierusalimul devine mult mai sfânt și mai venerabil tocmai pentru faptul că acolo se afla mormântul lui Hristos, care potrivit profeției lui Isaia (11, 10), va fi cinstit de către toţi. Substituirea Ierusalimului ebraic cu noul Ierusalim creștin, tema mult tratată atât de catre părinții greci cât și de cei latini, își găseşte deplina confirmare în evoluția conceptului de pelerinaj, care conține și exprimă unitar atât dimensiunea fizico-topografică cât și pe cea mistico-spirituală a Ierusalimului istoric.

O altă etapă importantă a pelerinajului în Țara Sfântă, îl reprezenta, și pentru Ieronim, Betleemul, unde totul vorbea (după spusele lui) cu o simplicitate rustică despre Hristos și se puteau vizita peștera și ieslea în care L-au găsit pastorii și L-au adorat magii; în apropiere de Betleem, Ieronim mai amintește și alte locuri legate de viața Mântuitorului Hristos, care au devenit locuri de pelerinaj, printre care enumera Betania, Nazaretul, Cana, Muntele Tabor, Naimul și Capernaumul.

Informațiile lui Eusebiu și Ieronim asupra pelerinajului creștin și toate itinerariile secolului al IV-lea evidențiază formarea unei geografii sfinte (geografia sacră), care nu cuprinde doar locurile sfinte din Ierusalim și Palestina, ci și multe locuri atât din Orientul bizantin cât și din Occident. Acestea ne permit să observăm alte aspecte ale creștinismului primar care sunt din ce în ce mai legate de fenomenul pelerinajului: monahismul și cultul sfinților.

Pelerinii creștini, după ce inițial au vizitat locurile sfinte de tradiție biblică și, în mod special, cele consacrate de viața, patimile, moartea și Învierea Domnului, încep să se îndrepte, după cum atesta deja jurnalul Egeriei (Itinerarium Egeriae), spre mormintele martirilor și spre locurile unde locuiau personajele care se bucurau de mare stimă și prestigiu în comunități, la-nceput mai ales monahii; astfel, unele locuri cenobitice sau eremitice deveneau centre de pelerinaj datorită sfințeniei vieții celor care le locuiau sau le locuiseră. Începând cu anul 370, pelerinajul devine din ce în ce mai mult monastic, fie pentru faptul că asemenea călătorii erau coroborate cu vizita la unii călugări pe care vox populi îi declarase deja sfinți, fie pentru faptul că pelerinii erau ei înșiși călugări.

Chiar daca în concepția teologică a Părinților Bisericii antice, vizita la Locurile Sfinte trebuia să contribuie la perfecționarea credinței și la progresul spiritual al pelerinilor, poziția față de această practică n-a fost întotdeauna pozitivă la autorii creștini din primele secole. Printre cei care s-au pronunțat împotriva acestor practici îi amintim pe Paulin de Nola și pe Sfântul Grigorie de Nazianz. Cel din urmă, întrebat fiind ce crede despre pelerinajul întreprins la Locurile Sfinte, a raspuns că Mântuitorul cand s-a referit la cei care vor moşteni împărăția cerurilor n-a inclus pelerinajul nici între faptele bune și nici între fericiri! Sfântul Grigorie mai afirma faptul că pelerinajul trebuie evitat pentru că este ocazie de păcat, pe motivul promiscuității dintre bărbați și femei, care încurajează lipsa de pudoare și senzualitatea și pune la probă dură castitatea femeilor; pe de altă parte, Duhul Sfânt și harul Domnului nu sunt legate de un loc material și, cu atât mai puțin de Ierusalim, oraș în care se comit păcate de orice fel, adulter, furturi, invidie, omucideri. În sfârșit, pentru Sf. Grigorie vizita la locurile unde S-a născut, a trăit, a murit și a înviat Domnul nu aduce niciun câștig special pentru credință; pe de altă parte, Dumnezeu nu e prezent numai în Ierusalim, ci în orice loc, pentru că Duhul suflă unde dorește (In. 3, 8).

Afirmațiile făcute de Sf. Grigorie vizavi de pelerinaj au în vedere, în special, caracterul moral al acestor preocupări. În primul rând îl preocupa recuperarea și valorizarea dimensiunii spirituale a pelerinajului creștin.

În concluzie, putem afirma că pelerinajul creștin a cunoscut o dezvoltare rapidă, aproape o explozie, în prima jumătate a secolului al IV-lea. Motivele principale pentru care erau întreprinse aceste călătorii erau două: a vizita aceste locuri și a se ruga acolo. Începând cu a doua parte a secolului al IV-lea, pelerinajul s-a combinat direct cu alte aspecte creștine, cum ar fi cultul sfinților și monahismul și s-a îmbogățit apoi cu noi elemente: căutarea relicvelor, a minunilor, a vindecărilor miraculoase, unele practici liturgice și cultuale etc. În ciuda poziției pozitive fată de pelerinaje, unii autori au evidențiat riscurile și pericolele la care sunt expuși pelerinii și, în special, femeile.

În secolele următoare, practica pelerinajului va continua neîntreruptă și fără mari noutăți, cu faze alternative de difuzare, legate de diversele schimbări culturale, sociale și politice.

Pr. drd. Alexandru Dan Nan


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
ALTANER, Berthold, Patrologia, Freiburg / Basel / Wien 61960, p. 204-205.
EGERIA, Diario di viaggio, Paoline, 1992.
ENCICLOPEDIA Microsoft Encarta 2001, Pellegrinaggio.
EUSEBIUS, Historia ecclesiastica, 6-10, ed. E. SCHWARTZ (=GCS 9,2), Leipzig 1914.
KÖTTING, B., Peregrinatio religiosa. Wahlfahrten in der Antike und das Pilgerwesen in der alten Kirche, în Forschungen zur Volkskunde 33-35, Münster 1950.
MARAVAL, Pierre, Die Blüte der Pilgerfahrten, in Die Geschichte des Christentums, 2, Freiburg / Basel / Wien 1996, p. 1046-1048.
OTRANTO, Giorgio, Il pellegrinaggio nel cristianesimo antico, în Vetera Christianorum, 36, 1999, p. 239-257.
 

Etichete:

Pelerinajul în Biserica primară (II)

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni