Cu Moș Costache în Èšara Sfântă

Suntem pe țărmul Mării Galileii¹, chiar lângă bisericuța care comemorează întâlnirea Domnului cu apostolii, după Înviere. E amiază, e soare și e cald. Ne înmuiem picioarele și mâinile în apă. Zeci de peștișori ne zburdă printre degete. La doi pași, un bătrân, puțin încovoiat de spate, își ridică ochii către mine și‑mi pare că‑n privire își poartă întreaga viață, pe toți cei dragi ai săi. Îl aud murmurând: „Cine mai credea că o să ajungă Costache, la 86 de ani, să calce prin locurile astea?”. Mângâie apa cu mâinile sale aspre și‑și dă cu ea pe gât și prin păr cu atâta grijă, de parc‑ar fi aghiasmă. 

E imposibil să nu‑l remarci pe Moș Costache în grupul de pelerini. Cei mai mulți îl simpatizează și‑i spun „bunelul”. Stă mereu în preajma părintelui Cristi, conducătorul de grup. Unii mai fac glume pe seama lui, pentru că nu prea aude. Dar el nu se supără. Åžtie și dânsul lucrul acesta, căci a lucrat timp de zeci de ani într‑un atelier mecanic, în zgomot de ciocane și mașinării. Câțiva ziariști, de la publicații din cele mai diverse, invitați de Centrul de Pelerinaje al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, încearcă să scoată de la dânsul ceva senzațional, ca să aibă ce scrie. Îl întreabă cum de a reușit, cu pensia de 600 de lei pe lună, să‑și plătească pelerinajul. Nu le răspunde direct, dar ceva mai târziu, în autocar, îl aud spunând, în graiul său moldovenesc: „Cât m‑am rugat la bunul Dumnezeu, am citit și psaltirea și‑am zis: Doamne, am visat vis și cu visu‑acela am venit”.

Motivele pentru care oamenii merg în pelerinaj în Å¢ara Sfântă par a fi destul de diverse. Unii vin pentru că, spun ei, Ierusalimul e locul în care fiecare trebuie să ajungă măcar o dată‑n viață. Alții pentru că vor să vadă cu ochii lor minuni: aceștia sunt, de obicei, cei mai dezamăgiți. Alții pentru că vor să li se împlinească anumite dorințe: o doamnă s‑a arătat surprinsă de complexitatea anumitor rugăciuni, căci, spunea ea, „eu termin repede, îmi fac o listă cu toate doleanțele și sper ca Dumnezeu să‑mi împlinească măcar câteva”. Am văzut în acest pelerinaj și oameni aparent indiferenți față de credință, care deveneau conștienți de importanța locurilor vizitate, dar cărora le era frică să creadă pentru că‑și dădeau seama că, odată ce‑ar crede, ar trebui să‑și schimbe viața². 

Însă, în ochii lui Moș Costache, „aiștea îs toți oameni credincioși… după cum am văzut eu… nu vedeți de‑aceia care să le placă băutura”. De aceea nu‑l pot bănui de aroganță atunci când se întreabă: „Oare câți din ei știu ce s‑a întâmplat prin toate locurile astea: Betleem, Nazaret, Iordan?”. Cred că‑i mai degrabă o tristețe pe care nu și‑o poate ascunde atunci când vede că în grup sunt și oameni care „bifează” în grabă locurile despre care dânsul a tot citit și pe care a visat o viață întreagă să le vadă. 

Gândindu‑mă acum din nou la dânsul, îmi revine în minte o imagine aflată de la una din bunicile mele: a tatălui ei, care a trecut la Domnul așezat la masă, citind din Biblie. Åži mă întreb: dar noi? Mai găsim noi oare timp să‑L ascultăm pe Dumnezeu vorbindu‑ne din paginile Scripturii, pentru ca atunci când vom ajunge în Å¢ara Sfântă să privim totul cu acea bucurie pe care o simte cineva atunci când descoperă locurile unde a trăit un Prieten³ drag? Ca să putem spune, ca și Moș Costache: „Acuma am văzut și eu cele care le‑am citit în Sfânta Scriptură, le‑am studiat eu… cărți câte‑am avut… Acum am văzut și eu, am călcat cu picioarele”.    

Bogdan Grecu, Belfast

Note: