FRAGMENTE NEODIHNITE (OCTOMBRIE 201)

Când mă va chema la El în clipa JudecăÅ£ii ÅŸi mă va întreba: „cine eÅŸti?”, îi voi spune: „lasă‑mă să‑ţi spun mai întâi pe cine am iubit, apoi îÅ£i voi mărturisi de oamenii care m‑au iubit ei ÅŸi în cele din urmă ai să cunoÅŸti cine am fost”. how do you hook up two amps together | speed dating middelburg | best hookup site in south africa

Când ai înÅ£eles că nu este nimic degradant în a fi fost îngenuncheat de iubire, deja în tine s‑a născut ceva care nu îÅ£i va putea fi smuls niciodată. Nici tortura, nici decrepitudinea bătrâneÅ£ii, nici moartea violentă, nici măcar senilitatea nu pot anula demnitatea fundamentală a omului care a fost iubit ÅŸi care a dăruit iubire.

Făpturile pe care le‑am iubit au fost acelea care au iubit în mine ceea ce, fără iubirea lor, nu ar fi meritat să supravieÅ£uiască.

Horia‑Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeÅ£ii

 

AÅŸadar, dacă aÅ£i înviat împreună cu Hristos, căutaÅ£i cele de sus, unde Se află Hristos ÅŸezând de‑a dreapta lui Dumnezeu; cugetaÅ£i cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aÅ£i murit, ÅŸi viaÅ£a voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu.

Iar când Hristos, Care este viaÅ£a voastră, Se va arăta, atunci ÅŸi voi împreună cu El vă veÅ£i arăta întru slavă. Drept aceea, omorâÅ£i mădularele voastre cele pământeÅŸti: desfrânarea, necurăÅ£ia, patima, pofta cea rea ÅŸi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate aÅ£i umblat ÅŸi voi odinioară, pe când trăiaÅ£i în ele.

Acum deci lepădaÅ£i ÅŸi voi toate acestea: mânia, iuÅ£imea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruÅŸine din gura voastră. Nu vă minÅ£iÅ£i unul pe altul, fiindcă v‑aÅ£i dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, ÅŸi v‑aÅ£i îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieÅŸte spre deplină cunoÅŸtinÅ£ă, după chipul Celui ce l‑a zidit; unde nu mai este elin ÅŸi iudeu, tăiere împrejur ÅŸi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate ÅŸi întru toÅ£i Hristos. 

ÎmbrăcaÅ£i‑vă, dar, ca aleÅŸi ai lui Dumnezeu, sfinÅ£i ÅŸi preaiubiÅ£i, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeÅ£e, cu îndelungă‑răbdare, îngăduindu‑vă unii pe alÅ£ii ÅŸi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum ÅŸi Hristos v‑a iertat vouă, aÅŸa să iertaÅ£i ÅŸi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaÅ£i‑vă întru dragoste, care este legătura desăvârÅŸirii.

Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, 3, 1‑14

 

Hristos nu ne‑a spus: „FaceÅ£i performanÅ£e”; ne‑a dat pilda vameÅŸului ÅŸi a fariseului, ne‑a dat exerciÅ£iul acesta ÅŸi ne‑a lăudat pentru el. Hristos a zis că n‑a venit pentru cei milostivi în lume, pentru cei drepÅ£i, ci pentru cei păcătoÅŸi. Dar noi dăm năvală să ne convingem pe noi înÅŸine că am devenit milostivi, că am devenit buni, că am devenit blânzi; noi trebuie să vrem să devenim, dar nu trebuie să primim gândul acesta că am devenit... Cel mai greu lucru: să te convingi că tu eÅŸti din ce în ce mai departe de Hristos ÅŸi totuÅŸi să nu de desparÅ£i de El. Asta înseamnă „Å£ine mintea ta în iad ÅŸi nu deznădăjdui”. Nu înseamnă să fii atacat de draci roÅŸii cu copite care bat în geam, iar tu să te încrâncenezi în faÅ£a icoanei să‑i birui. Nu. Înseamnă să vezi că tu eÅŸti tot mai departe ÅŸi totuÅŸi nu deznădăjduieÅŸti, pentru că Hristos spune că pentru oaia cea pierdută a venit... 

Pr. Savatie BaÅŸtovoi, Despre curaj ÅŸi libertate în Ortodoxie

 

Sunt, din păcate, de acord cu constatarea fundamentală pe care o face Budha: totul este suferinÅ£ă.

CondiÅ£ia umană înseamnă, în mod fundamental, suferinÅ£ă: omul suferă moralmente. Suferă că nu posedă anumite lucruri, apoi suferă că le‑a pierdut sau pentru că se teme că le‑ar putea pierde. SuferinÅ£a ne este hărăzită tuturor.

Fiind însă creÅŸtin, voi trage alte concluzii decât Budha. Pentru el trebuie să faci totul ca să nu suferi. Scopul vieÅ£ii devine atunci o asceză ÅŸi o etică de viaÅ£ă exigentă care urmăreÅŸte să suprime principala cauză a oricărei suferinÅ£e: dorinÅ£a.

Pentru un creÅŸtin, însă, calea este cu totul alta; el îÅŸi propune nu să elimine din viaÅ£a sa suferinÅ£a până la a‑şi suprima orice dorinÅ£ă, ci să reacÅ£ioneze la ea prin împărtăÅŸire ÅŸi dăruire. Dacă în urma confruntării cu propria suferinÅ£ă sau cu suferinÅ£a altuia ajungem în comuniune cu ceilalÅ£i, atunci apare lumina.

De câte ori n‑am trăit această experienÅ£ă zguduitoare la căpătâiul unui bolnav incurabil, al unui om disperat. Simplul fapt de a fi în comuniune adevărată cu el îi aduce o lumină care sublimează suferinÅ£a. SuferinÅ£a poate fi deci trăită ca o trambulină spre împărtăÅŸire. Ea este întotdeauna un rău ÅŸi nu trebuie niciodată căutată sau glorificată. Dar acest rău poate duce la culmi de omenie.

Un psiholog de renume, Boris Cyrulnik, arăta că anumite traumatisme profunde din copilărie pot permite o îmbogăÅ£ire a fiinÅ£ei, putând fi deci considerate „o nenorocire fericită”. Cred că este valabil pentru viaÅ£ă în general: orice suferinÅ£ă depăÅŸită înseamnă o îmbogăÅ£ire a fiinÅ£ei, un progres în conÅŸtiinÅ£ă.

Abatele Pierre, „Doamne, de ce?”

 

Cu cât ne apropiem mai mult de esenÅ£a unui lucru, cu atât avem mai puÅ£ină nevoie de cuvinte.

În veÅŸnicie, în împărăÅ£ia lui Dumnezeu, doar cuvintele „Sfânt, Sfânt, Sfânt” vor mai fi necesare, doar cuvinte de laudă ÅŸi de mulÅ£umire, doar rugăciunea, lumina desăvârÅŸirii ÅŸi a bucuriei. Din această cauză, singurele cuvinte de care avem nevoie ÅŸi care au un înÅ£eles adânc nu sunt cele despre realitate (discuÅ£ii), ci acelea care sunt reale în sine, care sunt tocmai simbolul, existenÅ£a ÅŸi misterul realităÅ£ii. Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea, arta... 

A fost cândva o vreme când teologia era acel „cuvânt al lui Dumnezeu”, nu doar cuvinte despre Dumnezeu, ci cuvinte dumnezeieÅŸti, o revelaÅ£ie. Ce este rugăciunea? Este aducerea aminte de Dumnezeu, simÅ£irea prezenÅ£ei Sale ÅŸi bucuria pe care ne‑o dă această prezenÅ£ă, întotdeauna, oriunde, în toate.

Pr. Alexander Schmemann, Jurnal, 6 aprilie 1973