PREACUVIOSUL PÄ‚RINTE ARSENIE PAPACIOC DE LA MÄ‚NÄ‚STIREA „SFÂNTA MARIA” TECHIRGHIOL, ACUM LA NAȘTEREA SA CEA CEREASCÄ‚ ȘI VEȘNICÄ‚

Din anul 1976, este duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeÅ£ul ConstanÅ£a. Părintele Papacioc a trecut prin puÅŸcăriile comuniste, unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu ÅŸi alÅ£ii. A fost arestat ÅŸi condamnat sub regimul mareÅŸalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenenÅ£a la MiÅŸcarea Legionară. S‑a călugărit în anul 1946, după eliberare, ÅŸi s‑a nevoit la Mănăstirea Antim din BucureÅŸti până în anul 1949. Între anii 1949 ÅŸi 1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea NeamÅ£. Între anii 1952 ÅŸi 1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graÅ£iat în anul 1964 de la închisoarea Aiud. Considerat unul dintre cei mai importanÅ£i duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc a fost al ÅŸaptelea copil al părinÅ£ilor Vasile ÅŸi Stanca. Numele civil al Părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeÅŸte o memorie bogată ÅŸi o vie inteligenÅ£ă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei Vraja, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât ÅŸi fizice. La întrecerile interÅŸcolare organizate în BucureÅŸti obÅ£ine locul I la viteză ÅŸi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenÅ£ia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeÅ£ul Vâlcea. StareÅ£ul mănăstirii, Părintele Simeon, l‑a refuzat spunându‑i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eÅŸti niÅ£el mai învăÅ£at ÅŸi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraÅ£ii? Pe acesta îl Å£ii la cancelarie ÅŸi pe noi ne pui la greu?”. Nu a renunÅ£at la gândul său ÅŸi a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obÅŸtea monahilor. Tot acolo primeÅŸte ascultarea de paracliser ÅŸi predă educaÅ£ia civică elevilor. Deoarece le vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniÅŸtii din Râmnicu Vâlcea i‑au interzis să mai propovăduiască celor mici învăÅ£ătura creÅŸtină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea ÅŸi s‑a retras la o moÅŸie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an ÅŸi jumătate, de unde a fost luat de Părintele Gherasim Iscu, stareÅ£ul Mănăstirii Tismana. Acesta l‑a ascuns la Cioclovina. Mitropolitul de atunci al Olteniei, ÎnaltpreasfinÅ£itul Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina ÅŸi i‑a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului ÅŸi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria. Acolo a fost călugărit, la slujbă participând Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict GhiuÅŸ, iar naÅŸ de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut ÅŸi el la cele veÅŸnice în 23 februarie 2011, după ce în 31 ianuarie 2011 s‑a născut în veÅŸnicele locaÅŸuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul ÅŸi cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). După ce a primit preoÅ£ia, Părintele Arsenie Papacioc a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la NeamÅ£. A urmat mutarea la Mănăstirea Slatina, unde a fost egumen. De aici a fost arestat ÅŸi dus la Suceava, Å£inut în anchetă nouăzeci de zile, bătut ÅŸi chinuit pentru acuzaÅ£ii fără nici un suport real. După ani de detenÅ£ie, de interminabile anchete ÅŸi deplasări de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forÅ£ată, la temuta închisoare de la Aiud, Părintele Arsenie Papacioc a fost eliberat ÅŸi i s‑a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici a ajuns, în anul 1976, la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol, unde a putut fi întâlnit până astăzi – 19 iulie 2011... 

În urmă cu trei ani, în luna august 2008, am fost la Mănăstirea „Sfânta Maria”, acest veritabil tezaur al spiritualităÅ£ii ortodoxe ÅŸi a celei româneÅŸti autentice. Am fost de foarte multe ori la această sfântă aÅŸezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităÅ£ii noastre eterne, româneÅŸti ÅŸi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute ÅŸi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălÅ£ămintea netrebniciei ÅŸi a cerbiciei noastre!…

De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneÅŸti de pretutindeni, care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoÅŸeÅŸti, care ÅŸi în această zonă a fost de‑a lungul istoriei destul de aspru vitregită de lucrarea ÅŸi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul ÅŸi obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru prin care constatăm încă o dată, dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne‑a purtat ÅŸi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi, oamenii, ÅŸi pentru a noastră izbăvire!...

Åži aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităÅ£ii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog ÅŸi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc despre Euharistie, Îndumnezeire ÅŸi Mântuire, despre necesitatea existenÅ£ei indispensabile a acestora pe drumul nostru către îndumnezeire...

Ce să mai zic într‑o astfel de situaÅ£ie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulÅ£i părinÅ£i duhovniceÅŸti, mai cu seamă în ultimii doi ani, numai anul acesta au fost deja trei (primii doi fiind Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania ÅŸi Părintele Petroniu Tănase), ÅŸi iată acum a sosit ceasul să facem acelaÅŸi lucru ÅŸi cu Părintele Arsenie Papacioc – care va rămâne în amintirea ÅŸi în conÅŸtiinÅ£a noastră cu multe învăÅ£ături ÅŸi fapte minunate, printre care, la loc de frunte, stă aceea că a încurajat ÅŸi ajutat o mulÅ£ime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea ÅŸi promovarea credinÅ£ei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaÅŸi timp un bun păstrător al TradiÅ£iei ÅŸi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant ÅŸi ordonat, ospitalier ÅŸi erudit. Un preot distins al cultului ortodox ÅŸi un om al culturii înÅ£elepte, un slujitor al Bisericii ÅŸi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea ÅŸi demnitatea lui, prin vocea sa caldă, dar în acelaÅŸi timp hotărâtă ÅŸi fermă; după aceea prin cultura teologică ÅŸi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii ÅŸi tenacităÅ£ii preacuvioÅŸiei sale; prin luciditatea ÅŸi spiritul său critic însoÅ£it de foarte multă înÅ£elegere ÅŸi respect faÅ£ă de celălalt; prin spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuÅŸi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică ÅŸi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susÅ£inute într‑un mod foarte coerent ÅŸi elevat în diferite împrejurări; prin comportamentul, felul de a fi ÅŸi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într‑un mod deosebit ÅŸi unic, căci era foarte respectuos, accesibil ÅŸi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului‑simÅ£, pe care a cultivat‑o de‑a lungul întregii sale vieÅ£i ÅŸi pe care astăzi o întâlneÅŸti tot mai rar!... Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc a mai avut ÅŸi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreÅ£ie ÅŸi modestie ieÅŸite din comun, care mi‑au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc ÅŸi dragoste faÅ£ă de valorile perene ale spiritualităÅ£ii ÅŸi culturii noastre autentice!...

Åžtiind, din propria‑mi experienÅ£ă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arsenie Papacioc a fost un prilej de mare înălÅ£are sufletească ÅŸi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăÅ£ăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, întrucât a fost o pildă de înÅ£elepciune, abnegaÅ£ie ÅŸi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceÅŸti oameni, pe aceste personalităÅ£i ale culturii ÅŸi spiritualităÅ£ii noastre, fiindu‑le prea puÅ£in recunoscători pentru toate câte ne‑au făcut ÅŸi ne‑au dăruit!... 

Eu, personal, mă simt foarte onorat că am avut fericitul prilej ÅŸi marea ÅŸansă de a‑l întâlni ÅŸi a‑l cunoaÅŸte pe Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc – mare personalitate a culturii ÅŸi spiritualităÅ£ii acestor Å£inuturi ÅŸi nu numai, ÅŸi am convingerea ÅŸi nădejdea că vom ÅŸti cu toÅ£ii pe mai departe să ne cinstim înaintaÅŸii, potrivit meritelor ÅŸi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri îi preÅ£uim mai mult pe alÅ£ii de oriunde ÅŸi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoÅŸi, mai senzaÅ£ionali!... Însă rămânem convinÅŸi de faptul că ce este nobil rămâne, iar ce este ieftin apune!...   

Åži, cum spuneam la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităÅ£ii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc, abordând ÅŸi dezbătând tema esenÅ£ială a  Euharistiei, Îndumnezeirii ÅŸi Mântuirii noastre, ÅŸi iată ce ne‑a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa‑i dragoste ÅŸi experienÅ£ă, cuvânt pe care‑l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creÅŸtini interesaÅ£i de acest important subiect, întru amintirea ÅŸi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc: 

Interviu cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc 
de la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeÅ£ul ConstanÅ£a

Ne împărtăÅŸim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu există numai o împărtăÅŸire cu Sfintele Taine, ci ÅŸi o împărtăÅŸire duhovnicească, adică această continuă prezenÅ£ă a inimii noastre la Dumnezeu...

Stelian GomboÅŸ: Preacuvioase Părinte Arsenie, în primul rând îngăduiÅ£i‑mi să vă mulÅ£umesc mult pentru dragostea de a‑mi acorda acest interviu, ÅŸi apoi să vă întreb pentru început: ce le recomandaÅ£i în primul rând creÅŸtinilor care doresc să sporească în viaÅ£a duhovnicească?

Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc: Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieÅ£ii, de problemele cărărilor vieÅ£ii, ale unuia ÅŸi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. Este o stare de absenÅ£ă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziÅ£ia de trăire, de înălÅ£are, de steag, toată creaÅ£ia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creaÅ£ia lui Dumnezeu este o unitate. Dacă ne despărÅ£im de marea unitate, suntem pe poziÅ£ie de anulare, de autoanulare. Deci recomand o poziÅ£ie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Åži starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenÅ£ă. Eu, ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinÅ£e. Recomand o stare de prezenÅ£ă permanentă, de opoziÅ£ie faÅ£ă de păcat ÅŸi patimă, care înseamnă recunoaÅŸterea forÅ£elor de bine din tine.

– AÅ£i cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenÅ£ă continuă?

– Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îÅŸi păstrează ascunsă viaÅ£a lor. Am trăit în puÅŸcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloÅŸi. Eram într‑o anumită relaÅ£ie ÅŸi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînÅ£eles, respectând proporÅ£iile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaÅŸi lot – el s‑a purtat cam ÅŸovăielnic. Dar când a intrat în temniÅ£ă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoÅŸteau Noul Testament aproape pe de rost – puÅ£ini erau care nu ÅŸtiau toate scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul – Părintele Stăniloae a rămas impresionat. Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se miÅŸcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduÅŸi, guvernaÅ£i de Dumnezeu în toată miÅŸcarea noastră. Deci trebuie să fim atenÅ£i. În închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m‑au Å£inut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ÅŸtiÅ£i! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daÅ£i seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! În asemenea condiÅ£ii, toÅ£i creÅŸtinii aceÅŸtia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.

– În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată de către toÅ£i PărinÅ£ii ca fiind cerul coborât pe pământ?

– Sfânta Liturghie face abstracÅ£ie de la orice fel de comparaÅ£ie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînÅ£eles. Este cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Åži de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L‑a născut pe Dumnezeu ÅŸi a creat preoÅ£ia care‑L coboară de sus ÅŸi îl naÅŸte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceÅ£i de lucrul acesta? Nu este o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaÅ£ie întreagă! Cum aÅŸ îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinÅ£enie? Este chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Åži lucrarea aceasta o săvârÅŸeÅŸte omul. Pentru că fiinÅ£a umană – aÅŸa cum zice ÅŸi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleÅŸitoare, de neînÅ£eles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaÅ£ie. Lupta satanei, asiduă ÅŸi chiar finală, este să nu recunoaÅŸtem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaÅ£i aÅŸa. RecunoaÅŸtem, nu recunoaÅŸtem, aÅŸa suntem creaÅ£i. Nimeni din creaÅ£ie nu‑i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu ÅŸi creaÅ£ie. Omul! Lui i s‑a încredinÅ£at marea răspundere să supravegheze întreaga creaÅ£ie, el este stăpânul creaÅ£iei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. AÅŸa că Liturghia, în sfârÅŸit, nu‑i o lucrare omenească, ea este peste îngeri ÅŸi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici ÅŸi acum! Învierea lui Iisus Hristos s‑a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaÅ£ia a avut un moment de recucerire ÅŸi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne este ÅŸi frică să amintim, n‑ar fi fost aÅŸa de valoroasă dacă n‑ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziÅ£ia aceasta este: întâi suferinÅ£a ÅŸi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greÅŸeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în ÎmpărăÅ£ia cerurilor. Să ÅŸtiÅ£i că smerenia este singura cale ÅŸi modalitate de salvare.

– Ce este Sfânta ÎmpărtăÅŸanie, Preacuvioase Părinte Arsenie, ÅŸi care este rostul ei în mântuirea credinciosului?

– Aceasta este întrebarea cea mai de vârf, cea mai importantă. ToÅ£i credincioÅŸii ÅŸtiu că este Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos îÅŸi menÅ£ine acest cuvânt divin: „Eu voi fi cu voi până la sfârÅŸitul veacurilor”. El spune, de asemenea: „Cine nu va mânca Trupul ÅŸi nu va bea Sângele Meu nu va avea viaÅ£ă în el ÅŸi nici parte de Mine”. Se înÅ£elege că prin această primire a Trupului ÅŸi Sângelui Mântuitorului te duci până la El, ca dumnezeu după har. Åži când te duci la El, eÅŸti mare ca El. Åži, de asemenea, atunci când te împărtăÅŸeÅŸti, El vine la tine, este mic ca tine. Asta cum spun marii sfinÅ£i. 

Deci o identitate de fiu, divină. Nu este nici o teamă că vorbim aÅŸa. El este, nu e altul care s‑a făgăduit, ÅŸi‑şi Å£ine făgăduinÅ£a. 

Pentru că Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate: să‑Şi calce cuvântul. Åži iată că‑Şi Å£ine cuvântul, ca să fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe particularităÅ£i, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atât cât a rânduit bunul Dumnezeu să fie descoperiÅ£i, ÅŸtim că nu au putinÅ£a pe care o are omul, de a se ridica până la Dumnezeu, de a deveni dumnezei după har. Sunt într‑o fericită ascultare ÅŸi împlinire a voii lui Dumnezeu, gânditoare, dar n‑au această putinÅ£ă. Au ÅŸi ei un proces de despătimire, dar nu în sens de despătimire de la pătimire, ci ei descoperă noi taine prin porunca ce li se dă. Aceasta este un fel mai superior decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem despătimire pentru ca să se înÅ£eleagă că noi ne despătimim pentru că am fost împătimiÅ£i. VedeÅ£i, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, începătorii, arhangheli, îngeri – sunt făcute prin cuvânt. Însă fiinÅ£a omenească nu, Dumnezeu a făcut‑o cu mâna Lui, ÅŸi încă cum: chip ÅŸi asemănare. Este uÅŸor să spui chip ÅŸi asemănare, pentru că astfel ÅŸtim din învăÅ£ătura Bisericii. Dar când te opreÅŸti asupra acestor însuÅŸiri, calităÅ£i, daruri, te vezi chip ÅŸi asemănare. Åži atunci iată că noi avem o identitate divină, ÅŸi prin restaurarea pe care a adus‑o Iisus Hristos preÅ£uim cât preÅ£uieÅŸte El. Ar trebui ca omul, într‑o formă retrospectivă, să se regăsească pe sine ÅŸi să răspundă la întrebarea care s‑a pus: Unde erai atunci când nu erai în tine? Nu este permis să se piardă un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne‑a făcut numai pentru El, deci ne va pretinde să fim cu adevărat prezenÅ£i numai la El. Nu întrerupem treburile sociale ÅŸi ascultările pe care le avem, pentru că chiar El ne porunceÅŸte. El ne‑a dat darurile să le împlinim, să le săvârÅŸim. Dar cu gândul continuu la Cel ce este.

Ei, iată ÅŸi un exemplu grăitor: s‑au căsătorit doi tineri, Ioana ÅŸi Ionel. După nuntă, Ioana a trecut la bucătărie – ÅŸi nu este o înjosire că a trecut la bucătărie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca bărbatul să poată fi liber să rezolve probleme în afară. Åži Ionel s‑a dus la serviciu. Dar ea, nepricepută, emoÅ£ionată, a afumat mâncarea ÅŸi se văita că ce o să zică Ionel. ConÅŸtiinciozitatea asta, care este mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul! Åži a venit Ionel. Åži ea, cu plânset ÅŸi vaiet, i‑a spus: „Dragă Ionele, am afumat mâncarea”. „Lasă, dragă, nu mă interesează. Dar de ce nu te‑ai gândit la mine toată ziua? Asta mă interesează pe mine”. Ei, asta o să ne întrebe Dumnezeu, Care ne‑a dat inimă puternică să pricepem cerurile, veÅŸniciile, să contrazicem răul, să biruim dracii, Care ne‑a dat această putere de a fi dumnezei după har, veselia că slujim marelui Adevăr – căci aceasta este adevărata veselie ÅŸi libertate: de ce nu v‑aÅ£i gândit la Mine deloc? Este, fără îndoială, logic că aÅŸa va suna această întrebare. Åži mă tem că vom răspunde foarte greu. Noi, ortodocÅŸii, nu apăsăm pe pedala cunoaÅŸterii atât de mult, cât neapărat pe trăire, pe această formare interioară a noastră, de smerenie, pentru ca să fim scriÅŸi ÅŸi noi sus, în cartea cea mare. Åži omul care s‑a smerit, acest om a biruit cu adevărat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie raÅ£ională, ci o smerenie smerită, trăită. 

Mă întreba cineva, la o altă înregistrare: „Părinte, cum să scăpăm de satana, de diavol?”. „Ce ne facem fără diavol?”, i‑am răspuns eu. Pentru că e lăsat de Dumnezeu să ne mai ispitească. Putea să‑L omoare Mântuitorul! N‑a venit să glumească, să facă teatru ÅŸi demonstraÅ£ii. De ce, dacă i‑a luat coarnele ÅŸi forÅ£ele ÅŸi pretenÅ£iile, l‑a mai lăsat – cum zic SfinÅ£ii PărinÅ£i – numai cu vârful cozii? L‑a lăsat pentru că este necesar să ne ÅŸlefuim cu orice chip în atacurile lui, să ne definim pe noi, să cunoaÅŸtem mai bine marile adevăruri. El este un tolerat, nu‑i o putere. Asta‑i marea greÅŸeală a oamenilor, că se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iată, suntem mlădiÅ£e în tulpină. De unde vine toată seva, toată puterea, înmugurirea, rodirea? El n‑are nici o viÅ£ă. El nu este mlădiÅ£ă. Totul este de la Dumnezeu: „Fără de Mine nu puteÅ£i face nimic”. Lucrul acesta s‑a ignorat ÅŸi neglijat în trăirea creÅŸtinilor. Dacă creÅŸtinul s‑ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trăi o stare de prezenÅ£ă care‑i mai plăcută decât nevoinÅ£a. Sinodul din anul 419 de la Cartagina a dat canonul 124 în care se zice, în legătură cu aceste spuse ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Dacă crezi că poÅ£i să fii ceva, anatema să fii. Mi‑a plăcut foarte mult pentru că este un adevăr, dar ÅŸi pentru că Biserica se ocupă să ne trezească la faptul că tot ce a spus Iisus Hristos este adevărat ÅŸi vrednic de urmat. Nu‑i nimic utopic, imaginar, nu‑i nimic imposibil. El a spus că va fi mai greu. O fi! Dar îÅ£i rezolvi problemele cu forÅ£ele proprii? Asta‑i greÅŸeala. Trebuie să Å£i le rezolvi cerând permanent ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, dacă nu‑i cu putinÅ£ă la oameni, la Dumnezeu orice‑i cu putinÅ£ă. Asta mi‑a plăcut la acest sinod, că s‑a gândit să ne trezească la faptul că suntem niÅŸte mlădiÅ£e care nu putem rodi fără viÅ£ă. Cu nici un chip! Chiar cu nici un chip! Dacă o mlădiÅ£ă stă fără viÅ£ă, se usucă într‑un timp extrem de scurt. Åži atunci Domnul nostru Iisus Hristos S‑a oferit să‑I mâncăm Trupul ÅŸi Sângele Lui ca să fim mereu dumnezei. 

Să nu faci greÅŸeala de a te compara cu marii trăitori. Că nu prin nevoinÅ£a ÅŸi trăirea lor s‑au îndumnezeit numaidecât. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezenÅ£a lor. Åži tu, dacă ai această prezenÅ£ă, ai străbătut sorocul pentru împărtăÅŸit ÅŸi nu eÅŸti altfel decât marii trăitori. Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne împărtăÅŸim? Nu timpul decide. Asta‑i o greÅŸeală. HotărăÅŸte intensitatea credinÅ£ei tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: Ani vrei să‑i dai? Vindecă‑i rana! Acesta‑i scopul duhovnicului. Åži dacă îi vindeci rana, îl faci capabil de întâlnirea cu Iisus Hristos, prin împărtăÅŸire. Nu ne împărtăÅŸim pentru că au venit PaÅŸtile ori Crăciunul. Ne împărtăÅŸim ca să fim mereu cu Iisus Hristos, pentru că nu există numai o împărtăÅŸire cu Sfintele Taine, ci ÅŸi o împărtăÅŸire duhovnicească, adică această continuă prezenÅ£ă a inimii noastre la Dumnezeu.

S‑a discutat foarte mult în lumea trăitorilor, a oamenilor de credinÅ£ă ÅŸi a duhovnicilor când să te împărtăÅŸeÅŸti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment atât de mare, ca să‑L iei pe Dumnezeu, cu adevărat îÅ£i trebuie o pregătire. Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce înseamnă numaidecât acest patruzeci? Dragă, mai întâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregăteÅŸti pentru marele eveniment ce are în vedere veÅŸnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului ÅŸi postul PaÅŸtelui. Este un timp suficient ca să te pregăteÅŸti pentru marele eveniment ce urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A patruzecea zi după moarte putrezeÅŸte inima. Noi am rămas la patruzeci de zile într‑o formă tradiÅ£ională, care nu este atât de recomandată. Te împărtăÅŸeÅŸti continuu cu Iisus Hristos, duhovniceÅŸte, iar când te pregăteÅŸti ÅŸi printr‑o postire, abstinenÅ£ă ÅŸi înfrânare… Nu numaidecât postirea este o condiÅ£ie. Nu o faci pentru că Å£i s‑a spus s‑o faci, ci ca să te smerească trupeÅŸte, să renunÅ£i la o serie întreagă de porniri spre rău: lăcomii, curvii, judecăÅ£i. PosteÅŸti cu procese, cu certuri, cu procurori ÅŸi cu avocaÅ£i? Asta nu. Åži atunci, împărtăÅŸirea este în funcÅ£ie de curăÅ£irea ÅŸi curăÅ£ia inimii tale. Inima este adâncul cel mai adânc din noi. AÅŸ putea să spun că e o fiinÅ£ă în plus în fiinÅ£a noastră. De ce spune Dumnezeu: Am făcut inima ta ca să locuim în ea? El nu locuieÅŸte oriunde? Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat în slăvile cerurilor, are plăcerea să locuiască într‑o inimă de om. Este locul pe care l‑a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea este subordonată inimii. FiinÅ£a noastră de răspundere ÅŸi de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. CurăÅ£irea inimii ar fi deci un motiv ce trebuie respectat în vederea Sfintei ÎmpărtăÅŸiri cu Trupul ÅŸi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A te împărtăÅŸi cu Trupul ÅŸi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un împlinitor al cuvintelor Lui ÅŸi să recunoÅŸti cu adevărat că pierdut ai fost ÅŸi te‑ai aflat, datorită Lui! Pentru că, da, e nevoie să te pierzi. Dar nu în sensul de a părăsi învăÅ£ătura adevărată, ci de a renunÅ£a la o identitate moleÅŸită ori strict omenească ÅŸi de a te regăsi într‑o personalitate îngerească. Sfânta ÎmpărtăÅŸanie este cu adevărat dorirea cea mai grozavă din partea cerului, ca Dumnezeu să‑şi menÅ£ină mai departe ceea ce a spus: „Eu voi fi cu voi mereu…” ÅŸi „Cine nu va mânca Trupul ÅŸi Sângele Meu, acela nu va avea viaÅ£ă veÅŸnică…”.

(va urma)