SFÂNTUL BONIFATIE

Urmând porunca Mântuitorului de a răspândi Evanghelia în întreaga lume (Mt 28, 19), dar ÅŸi modelul oferit de unii dintre apostolii (SfinÅ£ii Apostoli Petru, Pavel, Iacob ÅŸi Simon Zelotul) ÅŸi ucenicii Mântuitorului, care au propovăduit în vestul Europei, urmaÅŸii direcÅ£i ÅŸi indirecÅ£i ai acestora au continuat activitatea de propovăduire a Evangheliei. După căderea Imperiului Roman de Apus (476), prin măsurile luate de către Papa Grigorie cel Mare († 604) vor fi încreÅŸtinaÅ£i englezii, care la rândul lor, în secolele VII ÅŸi VIII, vor încreÅŸtina aproape toate triburile germanice. Un rol foarte important în această misiune l‑a avut Sfântul Bonifatie, considerat de către unii ca fiind „cel mai mare sfânt de neam englez care a trăit vreodată“¹.

Născut în satul Crescent din Å£inutul Devon, în sud‑vestul Angliei, în anul 672², Sfântul Bonifatie a primit la botez numele de Winfrith sau Wynfreth, care se traduce „prieten al păcii“. Având de mic copil înclinaÅ£ie spre viaÅ£a religioasă, a intrat de la o vârstă fragedă în mănăstire, după ce a reuÅŸit să‑şi convingă tatăl să nu se opună acestei decizii numai din dorinÅ£a de a‑l lăsa singurul moÅŸtenitor al averii. Astfel, a intrat în mănăstirea Exeter (Examchester), unde a fost îndrăgit imediat de către întreaga obÅŸte. Aici s‑a remarcat prin interesul pentru învăÅ£ătură, după cum ne relatează biograful său, Willibald: „Era înzestrat cu o scânteie de dar dumnezeiesc, pe care cu atâta stăruinÅ£ă a îngrijit‑o prin învăÅ£ătură, încât fiecare ceas ÅŸi fiecare clipă a lungii ÅŸi neobositei sale vieÅ£i a slujit doar pentru a înmulÅ£i darurile dumnezeieÅŸti care fuseseră revărsate asupra sa“³. 

După câÅ£iva ani petrecuÅ£i aici, a plecat la mănăstirea benedictină Nursling (Nhutscelle), unde a rostit făgăduinÅ£ele monahale. Aici ÅŸi‑a desăvârÅŸit cunoÅŸtinÅ£ele de limba latină, devenind un dascăl vestit de gramatică latină ÅŸi de poezie. Conform rânduielilor fixate încă din timpul lui Justinian, la vârsta canonică de 30 de ani va primi ÅŸi taina PreoÅ£iei. Pe când era încă în această mănăstire a participat la o sinaxă a stareÅ£ilor, fiind ales să‑i comunice arhiepiscopului de Canterbury hotărârile luate. În această perioadă a scris ÅŸi prima Gramatică a limbii latine în engleză, precum ÅŸi mai multe poezii. Prin această vastă cultură ÅŸi‑a câÅŸtigat ÅŸi preÅ£uirea curÅ£ii regale. 

Lucrarea misionară în Frisia ÅŸi‑n pământurile germane

Pe când se părea că va face o carieră intelectuală ÅŸi scolastică strălucită, s‑a aprins în el dorul de a‑L mărturisi pe Hristos în faÅ£a celor care nu auziseră de El. Astfel, în anul 716, va pleca pentru prima dată în misiune în Frisia, pe teritoriul Olandei de astăzi, unde se vorbea o limbă asemănătoare cu limba engleză vorbită la acea vreme. 

Lucrarea misionară fusese începută aici în urmă cu vreo 30 ani de către Sfântul Winfrid, dar, ca în alte multe cazuri, populaÅ£ia revenise la practicile păgâne. Bonifatie a plecat împreună cu trei fraÅ£i de la mănăstirea Nursling ÅŸi, deÅŸi erau plini de râvnă în a‑L propovădui pe Hristos, această primă misiune va rămâne fără succes. Astfel, se va întoarce în mănăstirea de metanie, deoarece, cum se exprima mai târziu biograful său, „Dumnezeu încă nu trimisese ploaie pe pământ“ (Fc 2, 5). 

După doi ani petrecuÅ£i în mănăstire, având binecuvântarea episcopului său, Daniil de Winchester, Sfântul Bonifatie va pleca într‑o nouă misiune. Însă, înainte de a pleca, a poposit la Roma pentru a se închina în biserica Sfântul Petru, unde a rămas mai multe zile, petrecându‑le în post ÅŸi rugăciune. Aici a putut discuta ÅŸi cu papa Grigorie al II‑lea (715‑731), declarat mai târziu sfânt pentru viaÅ£a sa aleasă, dar ÅŸi pentru lupta dusă împotriva iconoclasmului. 

După câteva luni petrecute la Roma, Sfântul Bonifatie va pleca, având asupra sa mai multe scrisori din partea papei, spre Bavaria, apoi spre Thuringia, un Å£inut situat la răsărit de Rin ÅŸi la miazănoapte de Dunăre. Înainte de a pleca, papa Grigorie i‑a schimbat numele din Winfrith în Bonifatie („făcător de bine”), în cinstea Sfântului Mucenic Bonifatie din Tarsul Ciliciei, prăznuit la data de 14 mai. După câteva luni, în care s‑a străduit să reînsufleÅ£ească viaÅ£a creÅŸtinilor din acele Å£inuturi, a plecat la Willibrod, în Frisia. După o scurtă activitate în acest Å£inut, se va despărÅ£i de Willibrod ÅŸi va merge să facă din nou misiune în Hesse ÅŸi Thuringia. Nu se cunoaÅŸte motivul separării de Willibrod. După ce a botezat doi conducători păgâni, a reuÅŸit să construiască o mică biserică, intensificând astfel activitatea misionară în acel Å£inut. Întrucât s‑a lovit de multe greutăÅ£i, i‑a cerut sfatul papei printr‑o scrisoare, iar acesta l‑a chemat la Roma.

În acest al doilea popas la Roma, Bonifatie a fost hirotonit episcop de către papă, chiar în ziua sărbătoririi Sfântului Andrei (30 noiembrie) a anului 722. Teritoriul încredinÅ£at misiunii sale era întreaga Germanie aflată la răsărit de Rin, nefiind obligat să se supună episcopilor franci, care, cu puÅ£ine excepÅ£ii, se aflau într‑o acută stare de decădere morală. Încărcat cu multe daruri ÅŸi având ÅŸi câteva scrisori de recomandare, Sfântul Bonifatie a plecat din nou spre Germania, pentru a‑şi continua misiunea. După o întâlnire cu regele francilor, Carol Martel (715‑741), s‑a îndreptat din nou înspre Hesse, unde Dumnezeu avea să‑i aducă cea mai mare biruinÅ£ă din Å£inuturile Germaniei. 

Chiar în inima Å£inutului Hesse, la Geismar, dând dovadă de un mare curaj, Sfântul Bonifatie a doborât cu securea „stejarul lui Thor”, zeul tunetului la vechii germani, care constituia centrul slujirii lor idolatre. Acest lucru se întâmpla în anul 723. Din acest stejar, ajutat de ucenici, a construit o biserică pe care a închinat‑o Sfântului Apostol Petru. La un an după acest eveniment, misiunea sa se bucură de un mare succes, ceea ce i‑a permis să plece din nou în Å£inutul Thuringiei. Confruntat cu diverse greutăÅ£i, Sfântul Bonifatie se consultă mereu cu papa Grigorie al II‑lea ÅŸi cu alÅ£i oameni de încredere. Astfel, ne‑au rămas de la el în jur de 150 de scrisori, adunate într‑o colecÅ£ie de către ucenicul său, Lullus. AÅŸa cum afirma J. Semmler, scrisorile Sfântului Bonifatie sunt foarte importante, deoarece „oferă foarte multe amănunte despre activitatea misionară a sfântului, dar ÅŸi despre răspândirea creÅŸtinismului în zonă”⁴.

Întrucât avea nevoie de oameni de încredere, Bonifatie a făcut apel la fraÅ£ii săi englezi, în special la foÅŸtii ucenici din mănăstirea Nursling, pe care i‑a trimis în tot Å£inutul Germaniei să propovăduiască ÅŸi să ridice mănăstiri ÅŸi schituri. Astfel, cu ajutorul colaboratorilor săi, până în anul 732, Bonifatie a reuÅŸit să pună temeliile unei Biserici sănătoase ÅŸi trainice în acele teritorii. 

ÎnălÅ£area la rangul de arhiepiscop ÅŸi înfiinÅ£area mai multor eparhii

După moartea papei Grigorie al II‑lea, pe scaunul apostolic de la Roma i‑a urmat papa Grigorie al III‑lea (731‑741), de neam sirian. Acesta l‑a primit pe Bonifatie la Roma, la un an după urcarea pe scaunul Sfântului Petru, acordându‑i atât rangul de arhiepiscop al întregii Germanii de la răsărit de Rin, cât ÅŸi pallium‑ul arhiepiscopal. De asemenea, Bonifatie era împuternicit să hirotonească ÅŸi să numească episcopi în teritoriul încredinÅ£at lui. În timpul ÅŸederii la Roma, Bonifatie a câÅŸtigat noi ucenici pentru activitatea sa misionară. Întors în teritoriul de misiune din Hesse ÅŸi Thuringia, n‑a reuÅŸit să numească episcopi din cauza politicii lui Carol Martel. Într‑o a treia călătorie întreprinsă la Roma între 737 ÅŸi 738, a primit din partea papei funcÅ£ia de legat papal. Întors în teritoriul de misiune, el a înfiinÅ£at patru eparhii: una la Regensburg, una la Freising, una la Salzburg ÅŸi una la Passau. Bonifatie i‑a ales pe viitorii episcopi dintre ucenicii săi, hirotonindu‑i pe toÅ£i în afară de episcopul de Passau, care a fost hirotonit la Roma de către papă. În anul 741, a înfiinÅ£at mănăstirea Altaich, dar ÅŸi episcopia de Eichstät. 

După această organizare a Bisericii din Bavaria, Bonifatie se va îndrepta din nou spre Thuringia ÅŸi Hesse. Aici a mai înfiinÅ£at încă trei episcopii: la Buraburg, în apropiere de mănăstirea Fritzlar, iar în Thuringia la Erfurt ÅŸi Würzburg. Astfel, Bonifatie devenise un adevărat „mitropolit” al teritoriilor germane, deÅŸi nu avea un scaun episcopal al său. El se gândea să se retragă într‑o mănăstire, pe care a ridicat‑o ucenicul său, Sturm, într‑o vale mănoasă, înconjurată de munÅ£ii din care izvorăÅŸte râul Fulda, în inima Germaniei. Cu aprobarea Romei, mănăstirea a devenit stavropighie ÅŸi, în scurt timp, cea mai cunoscută ÅŸi mai mare mănăstire germană. 

Se părea că Bonifatie îÅŸi împlinise activitatea sa misionară, când a fost rugat să se ocupe de Biserica francilor, aflată într‑o stare de decădere, după cum am amintit mai sus. Moartea regelui Carol Martel în anul 741, an în care a murit ÅŸi papa Grigorie al III‑lea, i‑a oferit ÅŸi cadrul politic necesar pentru a ajuta Biserica francilor. SusÅ£inut de noul papă, Zaharia (741‑752), ultimul de neam grec, dar mai ales de către regele Carloman (în partea de răsărit, vorbitoare de germană), va reuÅŸi să convoace un sinod în teritoriul stăpânit de acesta din urmă. După acest Concilium Germanicum, Å£inut în anul 743, Bonifatie va reuÅŸi să întrunească, cu ajutorul lui Carloman ÅŸi al lui Pipin al III‑lea (741‑768), responsabil pentru partea de apus a regatului, un sinod al întregii Biserici france, după o pauză de mai bine de 80 de ani. În acest sinod din 745, oraÅŸul Mainz a fost ales ca scaun mitropolitan al Bisericii germane. Toate aceste sinoade, prin măsurile luate, au dus la o reînflorire a Bisericii france ÅŸi la „renaÅŸterea carolingiană” în estul regatului franc⁵. Astfel, puterea lui Bonifatie a crescut atât de mult, încât în anul 751 (după unii 749) l‑a uns ca rege pe Pipin, rămas singur stăpânitor peste întreg regatul franc. 

Ultima misiune în Frisia ÅŸi moartea martirică

DeÅŸi reuÅŸise atât de multe lucruri, activitatea misionară a Sfântului Bonifatie nu ajunsese încă la final. În jurul vârstei de 75 de ani, după ce l‑a hirotonit pe ucenicul său Lullus arhiepiscop de Mainz (în 752), a plecat într‑o ultimă misiune în partea de răsărit a Frisiei. Pe când aÅŸtepta la Dokkum, localitatea unde‑şi aÅŸezase tabăra, să‑i boteze pe cei convinÅŸi de el ÅŸi de colaboratorii săi să treacă la creÅŸtinism, în ziua de Rusalii a anului 754 sau 755, a fost ucis împreună cu 52 de oameni de către războinici păgâni prădători. Se pare că Bonifatie, omul lui Dumnezeu, s‑a săvârÅŸit în timp ce Å£inea deasupra capului o Evanghelie, căci voia să fie apărat în moarte de cartea pe care a iubit‑o cel mai mult. Acest lucru se întâmpla pe data de 5 iunie, iar pe 9 iunie osemintele sfântului au fost depuse la mănăstirea Fulda, locul său de suflet, unde se găsesc ÅŸi astăzi.

În această lume secularizată ÅŸi debusolată în care trăieÅŸte Apusul Europei, unde se face tot mai simÅ£ită nevoia unei reevanghelizări, Sfântul Bonifatie rămâne pentru noi toÅ£i un model de credinÅ£ă ÅŸi misiune. De aceea, Îl rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru rugăciunile Sfântului Martir Bonifatie, să ne dăruiască din zelul său misionar, pentru a‑i aduce pe toÅ£i fraÅ£ii noÅŸtri la cunoÅŸtinÅ£a cea adevărată. 

Note:

1. Vlad BENEA, Vieţile sfinţilor ortodocşi din Apus. Sfinţii insulelor britanice, Cluj‑Napoca, 2006, p. 266.

2. După unii, 673 sau chiar 675, conform articolului Bonifatius, publicat pe http://www.heiligenlexikon.de, pagină accesată la data de 17 mai 2011, ÅŸi BENEA, VieÅ£ile sfinÅ£ilor ortodocÅŸi, p. 266

3. Willibald, The Life of St. Boniface, în C. H. Talbot, The Anglo‑Saxon Missionaries in Germany, London‑New York, 1954, p. 29, citat după BENEA, VieÅ£ile sfinÅ£ilor ortodocÅŸi, p. 267.

4. J. Semmler, art. Bonifatius, în Lexikon für Mittelalter, vol. 2, München‑Zürich, 1983, p. 418.

5. Pierre RICHÈ, Von Gregor dem Grossen bis Pippin den Jüngeren, în: Egon BOSHOF (ed.), Die Geschichte des Christentums, vol. 2, Freiburg‑Basel, 1994, p. 660.