CONVORBIRE MESIANICĂ LA FÂNTÂNA LUI IACOV

În Duminica a cincea după Paști, Sfântul Ioan Evanghelistul istoriseș­te convorbirea Mântuitorului cu fe­meia samarineancă la fântâna lui Iacov (In 4, 5-42).

Deși, în aparență, un dialog simplu, el exprimă însă un moment însemnat din activitatea mesianică a Mântui­torului. Acest motiv l-a condus pe Iisus până la fântâna lui Iacov, de lângă Sihar.

În timp ce Sfin­ții Apostoli se îngri­jeau de cele ale Mar- tei, Mântuitorul S-a așezat pe marginea fântânii să Se odih­nească. Era normal ca la amiază să vină cineva să scoată apă și care avea să fie samarineanca. Păs­torul cel Bun căuta oaia rătăcită pentru a o aduce la ca­lea adevărului.

În împlinirea acestui ideal sfânt, Domnul Hristos uneori așteaptă, iar alteori iese El Însuși întru întâmpi­narea aceluia care are nevoie de milă și har izbăvitor.

În acest scop, fântâna lui Iacov ia forma unui amvon itinerant, oferind omului prilej de întâlnire cu divini­tatea. Iisus a ales, drept loc de con­vorbire cu samarineanca, un loc po­trivit tradiției religioase și naționale a samarinenilor. Aceștia intenționau să se alăture religios Patriarhului Iacov, or Siharul este situat în apro­pierea ținuturilor lui Iacov, care a să­pat celebra fântână ce îi poartă nu­mele.

Mântuitorul, știind că va veni Samarineanca, i-a ieșit întru întâm­pinare. Problema oboselii a fost doar un pretext, de fapt Iisus înseta după convertirea poporu­lui samarinean. Folosindu-se de apă, pentru potolirea se­tei fizice, Domnul Iisus Hristos arată că mijloacele mate­riale pot călăuzi su­fletele pe cărările mântuirii. Deseori Dumnezeu foloseș­te prilejuri simple pentru a interveni în viața omului.

Numeroase sunt cazurile când gesturi simple contri­buie la realizarea unor relații însem­nate între oameni. Iisus urmează această stratagemă, cerând apă să bea. Solicită apa materială spre a-și potoli setea fizică, pentru ca apoi să ofere El samarinencei Duhul Său cel Sfânt, dătător de viață nemuritoare.

Această cerere implică, desigur, sme­renie, „dă-mi să beau”, cel care o face dă însă dovadă de umilință, cel care oferă este cuprins de dragoste.

De pildă, ca atunci când cerșeto­rii, la colț de stradă, stau cu mâna întinsă, iar trecătorii depun cu dra­goste ceva în această mână, ca răs­plată a gestului de umilință.

Dragostea și smerenia se caută și se completează reciproc. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că mai mare este bucuria aceluia care ofe­ră, decât a aceluia care primește. Cel care oferă se bucură că are de unde să dea și la alții, pe când cel care pri­mește o face cu tristețea lipsurilor sale. Mântuitorul solicită samarinencei ceva de absolută trebuință, apa, principiul esențial de existen­ță a vieții. Dumnezeu așteaptă de la om ceva esențial din viața sa perso­nală, un singur gest umanitar, ca apoi să-l răsplătească El pe om cu purtarea Sa de grijă — cea mai mi­lostivă.

Înduratul Dumnezeu însetează mereu așteptând semnul dragostei omului concretizat prin credință și fapte bune, întrucât „credința fără fapte moartă este”, zice Sfântul Iacov (Iac 2, 20). Milostivul Dumnezeu este tot timpul aproape de om, gata să-l călăuzească pe calea mântuirii, în­tocmai ca părintele din Evanghelie, așteptând întoarcerea fiului rătăcit.

Dumnezeu așteaptă îndelung sem­nul dragostei simple ca să ofere, în schimb, binecuvântarea milostivirii Sale divine: „Iată, Eu stau la ușă și bat; de-Mi va auzi cineva glasul și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Ap 3, 20). La dra­gostea limitată a omului, Dumnezeu răspunde prin ocrotirea Sa cea fără margini. Simțind atmosfera potrivi­tă misiunii Sale sfinte, zice femeii: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dum­nezeu și Cine este Cel ce-ți zice: «Dă-mi să beau!», ai fi cerut tu și El ți-ar da apa vie”, semnul concret al dragostei divine (Ioan 4, 10). în trăirea duhov­nicească mijloacele simple sunt de un real folos, întru potolirea dorinței de desăvârșire. în general omul are sete de slavă deșartă, de îmbogățire, de mărire etc. Cine se adapă din această apă a tendințelor de tot fe­lul, însetează din nou. însă cel ce se învrednicește de bogăția purtării de grijă a lui Dumnezeu încetează de a mai fi chinuit de griji trecătoare. Ast­fel, apa ocrotirii divine, dăruită de Dumnezeu, devine izvor de apă ne­muritoare, pururea îndestulătoare.

„Apa pe care Eu v-o voi da se va transforma în izvor de apă nemuri­toare”.

Convinsă de adevărul acestor cu­vinte mesianice, samarineanca cere apă miraculoasă: „dă-mi să beau”, ca să nu mai ostenească venind mereu la fântână.

Realizându-se atmosfera de încre­dere reciprocă, se pune degetul pe rană. „Cheamă pe bărbatul tău”... „N-am bărbat”, „Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ți este băr­bat”. Povestea bărbaților femeii are relație indirectă cu cele cinci triburi ale Asiriei. În timpul captivității babilonice a Evreilor, între anii 640-538 î.H., regele Asiriei a repopulat Samaria cu cinci triburi păgâne, asiatice, cu idolii lor, la care continuau să se închine (4 Rg 17, 24-41). Emigranții au fost convertiți la mozaism doar parțial, continuând să adore zeitățile proprii. După încetarea captivității, evreii reveniți în Samaria s-au amestecat cu aceste triburi, rezultând un popor hibrid, în permanentă dușmănie cu Iudeii și confu­zie religioasă. Mântuitorul, cunoscând aceasta, a încercat să liniștească rătăcirile lor sufletești. Adevărul religios nu se poate lămuri atâta vre­me cât există obstacole de ordin spiritual, care se ridică între Dumnezeu și om, viața duhovnicească nefiind separată de trăirea morală. Când se neglijează lucrul acesta, Dumnezeu amintește mereu: „Cheamă pe băr­batul tău”.

Pocăiește-te, omule, de păcatele care te chinuie; îndreaptă ceea ce tre­buie îndreptat în viață, îndepărtează tot ce poate fi întinăciune și păcat păgubitor de suflet. Părăsește bărbații tăi nelegitimi și vino la Mine, Cel legitim. Convinsă de puterea divină a acestor cuvinte, samarineanca măr­turisește convingător: „Doamne, văd că ești proroc”. Mărturisire făcută cu oarecare ezitare, prin faptul că acest proroc este iudeu, cu probleme pen­tru samarineni, pe motiv de închinare; iudeii aduceau laudă lui Dumnezeu în Ierusalim, în timp ce samarinenii pe muntele Garizim. Răspunsul lui Iisus este clar: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele aces­ta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Va veni vremea, a si venit, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh si-n adevăr”. Mântuitorul a precizat că toate diferențele de închinare se vor rezolva printr-o reală adorare spirituală. Femeia a înțeles de la Iisus că Ierusalimul și Garizimul sunt doar o umbră palidă. Convinsă pe deplin de adevăr, samarineanca își dă seama că nu se găsește nici în Ierusalim și nici la Garizim, ci la fântâna lui Iacov, în prezența lui Iisus „Prorocul”, descoperit și măr­turisit convingător de ea.

Astfel, convorbirea mesianică de la fântâna lui Iacov constituie un ade­vărat mesaj divin adresat creștinilor din toate timpurile și toate locurile.

Acest mesaj mărturisește că „Dumnezeu este Duh, si cine I se închină tre­buie să se închine în duh si-n adevăr”. Adorarea lui Dumnezeu nu este un simplu formalism, ci un efort susținut de unire a voinței omului cu cea a lui Dumnezeu, ca Sfântul Duh să ocrotească sufletul omului, ca nici o piedică să nu se interpună între Dumnezeu și om.

Samarineanca arată că știe de venirea lui Mesia Care va dezvălui tot adevărul, mărturisit de Iisus. „Eu sunt, Cel ce-ți vorbește”, Hristos Dumnezeu vorbește El însuși lumii — Creatorul Se adresează creaturii. Convinsă de acest adevăr divin de care s-a învrednicit, femeia lasă vasul și se duce grăbită spre compatrioții săi pentru a le descoperi și lor provi­dențiala sa descoperire: „Veniți și vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut, nu cumva acesta este Hristosul?”. Cu sufletul călăuzit de Duhul Sfânt, samarineanca se oferă curajos misiunii apostolice. Misiune cu roa­de însutite. Samarinenii ies din oraș și se îndreaptă spre fântână, către Iisus. Apostolatul consătencei lor va lua forma unei mărturisiri persona­le — „iată ce mi s-a întâmplat”. A împărtăși cu altcineva ce ni se întâmplă este un adevărat curaj sufletesc, sub ocrotirea Sfântului Duh. Un aseme­nea curaj a dovedit cu prisosință această făptură fragilă, prin curajul măr­turisirii sale devenind Sfânta Fotini.

Sfinții Apostoli, întorși cu alimente, îl invită pe Mântuitorul la masă: „Învățătorule, mănâncă!”, la care primesc răspunsul: „Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”. Aceasta înseamnă că ascultarea de Tatăl Ceresc constituie adevărata hrană duhovnicească a mărturisitorilor lui Dumnezeu.

 

Arhiepiscopul Adrian Hritcu