CONVORBIRE MESIANICĂ LA FÂNTÂNA LUI IACOV

În Duminica a cincea după PaÅŸti, Sfântul Ioan Evanghelistul istoriseÅŸ­te convorbirea Mântuitorului cu fe­meia samarineancă la fântâna lui Iacov (In 4, 5-42). how to describe yourself for a dating profile | russian dating free websites | single dads dating single moms

DeÅŸi, în aparenÅ£ă, un dialog simplu, el exprimă însă un moment însemnat din activitatea mesianică a Mântui­torului. Acest motiv l-a condus pe Iisus până la fântâna lui Iacov, de lângă Sihar.

În timp ce Sfin­Å£ii Apostoli se îngri­jeau de cele ale Mar- tei, Mântuitorul S-a aÅŸezat pe marginea fântânii să Se odih­nească. Era normal ca la amiază să vină cineva să scoată apă ÅŸi care avea să fie samarineanca. Păs­torul cel Bun căuta oaia rătăcită pentru a o aduce la ca­lea adevărului.

În împlinirea acestui ideal sfânt, Domnul Hristos uneori aÅŸteaptă, iar alteori iese El ÎnsuÅŸi întru întâmpi­narea aceluia care are nevoie de milă ÅŸi har izbăvitor.

În acest scop, fântâna lui Iacov ia forma unui amvon itinerant, oferind omului prilej de întâlnire cu divini­tatea. Iisus a ales, drept loc de con­vorbire cu samarineanca, un loc po­trivit tradiÅ£iei religioase ÅŸi naÅ£ionale a samarinenilor. AceÅŸtia intenÅ£ionau să se alăture religios Patriarhului Iacov, or Siharul este situat în apro­pierea Å£inuturilor lui Iacov, care a să­pat celebra fântână ce îi poartă nu­mele.

Mântuitorul, ÅŸtiind că va veni Samarineanca, i-a ieÅŸit întru întâm­pinare. Problema oboselii a fost doar un pretext, de fapt Iisus înseta după convertirea poporu­lui samarinean. Folosindu-se de apă, pentru potolirea se­tei fizice, Domnul Iisus Hristos arată că mijloacele mate­riale pot călăuzi su­fletele pe cărările mântuirii. Deseori Dumnezeu foloseÅŸ­te prilejuri simple pentru a interveni în viaÅ£a omului.

Numeroase sunt cazurile când gesturi simple contri­buie la realizarea unor relaÅ£ii însem­nate între oameni. Iisus urmează această stratagemă, cerând apă să bea. Solicită apa materială spre a-ÅŸi potoli setea fizică, pentru ca apoi să ofere El samarinencei Duhul Său cel Sfânt, dătător de viaÅ£ă nemuritoare.

Această cerere implică, desigur, sme­renie, „dă-mi să beau”, cel care o face dă însă dovadă de umilinÅ£ă, cel care oferă este cuprins de dragoste.

De pildă, ca atunci când cerÅŸeto­rii, la colÅ£ de stradă, stau cu mâna întinsă, iar trecătorii depun cu dra­goste ceva în această mână, ca răs­plată a gestului de umilinÅ£ă.

Dragostea ÅŸi smerenia se caută ÅŸi se completează reciproc. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că mai mare este bucuria aceluia care ofe­ră, decât a aceluia care primeÅŸte. Cel care oferă se bucură că are de unde să dea ÅŸi la alÅ£ii, pe când cel care pri­meÅŸte o face cu tristeÅ£ea lipsurilor sale. Mântuitorul solicită samarinencei ceva de absolută trebuinÅ£ă, apa, principiul esenÅ£ial de existen­Å£ă a vieÅ£ii. Dumnezeu aÅŸteaptă de la om ceva esenÅ£ial din viaÅ£a sa perso­nală, un singur gest umanitar, ca apoi să-l răsplătească El pe om cu purtarea Sa de grijă — cea mai mi­lostivă.

Înduratul Dumnezeu însetează mereu aÅŸteptând semnul dragostei omului concretizat prin credinÅ£ă ÅŸi fapte bune, întrucât „credinÅ£a fără fapte moartă este”, zice Sfântul Iacov (Iac 2, 20). Milostivul Dumnezeu este tot timpul aproape de om, gata să-l călăuzească pe calea mântuirii, în­tocmai ca părintele din Evanghelie, aÅŸteptând întoarcerea fiului rătăcit.

Dumnezeu aÅŸteaptă îndelung sem­nul dragostei simple ca să ofere, în schimb, binecuvântarea milostivirii Sale divine: „Iată, Eu stau la uÅŸă ÅŸi bat; de-Mi va auzi cineva glasul ÅŸi va deschide uÅŸa, voi intra la el ÅŸi voi cina cu el ÅŸi el cu Mine” (Ap 3, 20). La dra­gostea limitată a omului, Dumnezeu răspunde prin ocrotirea Sa cea fără margini. SimÅ£ind atmosfera potrivi­tă misiunii Sale sfinte, zice femeii: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dum­nezeu ÅŸi Cine este Cel ce-Å£i zice: «Dă-mi să beau!», ai fi cerut tu ÅŸi El Å£i-ar da apa vie”, semnul concret al dragostei divine (Ioan 4, 10). în trăirea duhov­nicească mijloacele simple sunt de un real folos, întru potolirea dorinÅ£ei de desăvârÅŸire. în general omul are sete de slavă deÅŸartă, de îmbogăÅ£ire, de mărire etc. Cine se adapă din această apă a tendinÅ£elor de tot fe­lul, însetează din nou. însă cel ce se învredniceÅŸte de bogăÅ£ia purtării de grijă a lui Dumnezeu încetează de a mai fi chinuit de griji trecătoare. Ast­fel, apa ocrotirii divine, dăruită de Dumnezeu, devine izvor de apă ne­muritoare, pururea îndestulătoare.

„Apa pe care Eu v-o voi da se va transforma în izvor de apă nemuri­toare”.

Convinsă de adevărul acestor cu­vinte mesianice, samarineanca cere apă miraculoasă: „dă-mi să beau”, ca să nu mai ostenească venind mereu la fântână.

Realizându-se atmosfera de încre­dere reciprocă, se pune degetul pe rană. „Cheamă pe bărbatul tău”... „N-am bărbat”, „Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaÅ£i ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-Å£i este băr­bat”. Povestea bărbaÅ£ilor femeii are relaÅ£ie indirectă cu cele cinci triburi ale Asiriei. În timpul captivităÅ£ii babilonice a Evreilor, între anii 640-538 î.H., regele Asiriei a repopulat Samaria cu cinci triburi păgâne, asiatice, cu idolii lor, la care continuau să se închine (4 Rg 17, 24-41). EmigranÅ£ii au fost convertiÅ£i la mozaism doar parÅ£ial, continuând să adore zeităÅ£ile proprii. După încetarea captivităÅ£ii, evreii reveniÅ£i în Samaria s-au amestecat cu aceste triburi, rezultând un popor hibrid, în permanentă duÅŸmănie cu Iudeii ÅŸi confu­zie religioasă. Mântuitorul, cunoscând aceasta, a încercat să liniÅŸtească rătăcirile lor sufleteÅŸti. Adevărul religios nu se poate lămuri atâta vre­me cât există obstacole de ordin spiritual, care se ridică între Dumnezeu ÅŸi om, viaÅ£a duhovnicească nefiind separată de trăirea morală. Când se neglijează lucrul acesta, Dumnezeu aminteÅŸte mereu: „Cheamă pe băr­batul tău”.

PocăieÅŸte-te, omule, de păcatele care te chinuie; îndreaptă ceea ce tre­buie îndreptat în viaÅ£ă, îndepărtează tot ce poate fi întinăciune ÅŸi păcat păgubitor de suflet. PărăseÅŸte bărbaÅ£ii tăi nelegitimi ÅŸi vino la Mine, Cel legitim. Convinsă de puterea divină a acestor cuvinte, samarineanca măr­turiseÅŸte convingător: „Doamne, văd că eÅŸti proroc”. Mărturisire făcută cu oarecare ezitare, prin faptul că acest proroc este iudeu, cu probleme pen­tru samarineni, pe motiv de închinare; iudeii aduceau laudă lui Dumnezeu în Ierusalim, în timp ce samarinenii pe muntele Garizim. Răspunsul lui Iisus este clar: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele aces­ta, nici în Ierusalim nu vă veÅ£i închina Tatălui. Va veni vremea, a si venit, când adevăraÅ£ii închinători se vor închina Tatălui în duh si-n adevăr”. Mântuitorul a precizat că toate diferenÅ£ele de închinare se vor rezolva printr-o reală adorare spirituală. Femeia a înÅ£eles de la Iisus că Ierusalimul ÅŸi Garizimul sunt doar o umbră palidă. Convinsă pe deplin de adevăr, samarineanca îÅŸi dă seama că nu se găseÅŸte nici în Ierusalim ÅŸi nici la Garizim, ci la fântâna lui Iacov, în prezenÅ£a lui Iisus „Prorocul”, descoperit ÅŸi măr­turisit convingător de ea.

Astfel, convorbirea mesianică de la fântâna lui Iacov constituie un ade­vărat mesaj divin adresat creÅŸtinilor din toate timpurile ÅŸi toate locurile.

Acest mesaj mărturiseÅŸte că „Dumnezeu este Duh, si cine I se închină tre­buie să se închine în duh si-n adevăr”. Adorarea lui Dumnezeu nu este un simplu formalism, ci un efort susÅ£inut de unire a voinÅ£ei omului cu cea a lui Dumnezeu, ca Sfântul Duh să ocrotească sufletul omului, ca nici o piedică să nu se interpună între Dumnezeu ÅŸi om.

Samarineanca arată că ÅŸtie de venirea lui Mesia Care va dezvălui tot adevărul, mărturisit de Iisus. „Eu sunt, Cel ce-Å£i vorbeÅŸte”, Hristos Dumnezeu vorbeÅŸte El însuÅŸi lumii — Creatorul Se adresează creaturii. Convinsă de acest adevăr divin de care s-a învrednicit, femeia lasă vasul ÅŸi se duce grăbită spre compatrioÅ£ii săi pentru a le descoperi ÅŸi lor provi­denÅ£iala sa descoperire: „VeniÅ£i ÅŸi vedeÅ£i un om care mi-a spus tot ce am făcut, nu cumva acesta este Hristosul?”. Cu sufletul călăuzit de Duhul Sfânt, samarineanca se oferă curajos misiunii apostolice. Misiune cu roa­de însutite. Samarinenii ies din oraÅŸ ÅŸi se îndreaptă spre fântână, către Iisus. Apostolatul consătencei lor va lua forma unei mărturisiri persona­le — „iată ce mi s-a întâmplat”. A împărtăÅŸi cu altcineva ce ni se întâmplă este un adevărat curaj sufletesc, sub ocrotirea Sfântului Duh. Un aseme­nea curaj a dovedit cu prisosinÅ£ă această făptură fragilă, prin curajul măr­turisirii sale devenind Sfânta Fotini.

SfinÅ£ii Apostoli, întorÅŸi cu alimente, îl invită pe Mântuitorul la masă: „Învățătorule, mănâncă!”, la care primesc răspunsul: „Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”. Aceasta înseamnă că ascultarea de Tatăl Ceresc constituie adevărata hrană duhovnicească a mărturisitorilor lui Dumnezeu.

 

Arhiepiscopul Adrian Hritcu