GÂNDURI DE PELERIN

Mănăstirea Sf. Ioan Secerătorul (Theristis) se afla în Calabria, pe terito­riul localităţii Bivongi, într-o vale sălbatică numită Vallata dello Stilaro, renumit loc de nevoinţă ascetică unde totul vorbeşte despre monahismul bizantin de la sfârşitul celui dintâi mileniu creştin.

Mănăstirea Sf. Ioan Secerătorul, care este declarată Monument Naţional, cuprinde un com­plex monastic de origine bizantină, compus dintr-o biserică în stil bazilical din secolul al X-lea şi câteva corpuri de chilii. Monumentul este situat în partea declarată „zona sacra” a Patrimoniului Bizantin din Valea Stilarului, fiind primul dintre edificiile restaurate dintre cele peste 40 care existau la începuturile celui de-al doilea mileniu creştin în această parte a Italiei Meridionale. La ora actuală, Mănăstirea din Bivongi este păstorită de P. Cuv. Stareţ Iustin, care se nevoieşte pe pământurile Calabriei împreună cu doi fraţi, fiind o mare mângâiere pentru toţi creştinii pribegi pe pământurile Italiei şi mai ales pentru cei din partea de sud.

  Anul acesta Prea Sfinţitul Părinte Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei a decis să mă delege ca reprezentant oficial al său la prăznuirea celui de al treilea hram, de la trecerea mă­năstirii sub păstorirea Episcopiei noastre. Călătoria spre Calabria a început de sâmbătă după amiază, când am luat zborul de la Roma spre Lamezia Terme, cea mai apropiată localitate cu ae­roport de Bivongi de unde, cu maşina, am parcurs cei mai bine de 100 de km, până a ajunge la bi­necuvântata mănăstire. Am încercat să mă grăbesc, ca nu cumva să pierd privegherea pentru Sfântul Ioan Secerătorul, sfânt care a strălucit prin viaţa sa în Valea Stilarului, cu mai bine de un mileniu în urmă. Acea frică a lui Dumnezeu şi sfială parcă făceau şi mica maşină să meargă mult mai repede. Cu sufletul la gură, ajungând la Mănăstire, am intrat tiptil, dar în acelaşi timp repede în biserica bizantină unde deja începuse slujba.

Întâmplarea făcuse ca în localitate să fie o pană de curent, iar în biserică, glasul blând al pă­rinţilor se auzea în semi-întuneric, fiind aprinse doar câteva lumânări. Afară, la lumina stelelor, se vedea vârful munţilor acoperiţi de zăpadă (după slujbă am aflat că dimineaţa ninsese în toată zona), iar când îţi îndreptai privirile în jos, vedeai Valea Stilarului acoperită de o linişte care te cutremura, unicul simţământ era acela că acolo trăia Dumnezeu, că acolo binecuvântarea Domnului nu părăsise Mănăstirea de mai bine de o mie de ani, că acolo, pur şi simplu, cerul se întâlneşte cu pământul iar cântările părinţilor se împletesc cu cele ale îngerilor.

Slujba a trecut atât de repede, încât m-am pomenit pe neaşteptate la otpust, cu toţii cântând troparul Sfântului Ioan Secerătorul şi închinându-ne la icoana hramului. La fel de sfielnic, în li­nişte, de parcă nici nu ar fi atins pământul cu picioarele, toţi cei prezenţi la slujbă, uşor, uşor, şi-au îndreptat calea fiecare spre casa sa, rămâ­nând doar eu cu părintele stareţ şi cu cei doi fraţi. Bineînţeles că nu am putut lipsi de la aga­pa de seară care se pregătise, mai ales că eram oaspete, bucurându-ne cu toţii în cinstea şi po­menirea Sfântului Ioan Secerătorul.

Noaptea am adormit cu gândul la cum va fi timpul a doua zi. Oare va ninge? Sau va plo­ua? Oare va fi frig? Sau poate totuşi va fi o zi luminată, ca să poată veni pelerinii la mănăs­tire?...

Nu ştiu când m-am oprit din rugăciune: Doamne fie-Ţi milă de noi şi ne binecuvintează, luminează faţa Ta peste noi şi ne miluieşte!... Dar când am deschis ochii, duminică diminea­ţa, primul lucru pe care l-am văzut erau razele de soare care s-au strecurat prin ferestruica mică de la chilia unde am fost găzduit, raze care se jucau parcă pe faţa mea, raze care se plim­bau de pe un obraz pe altul, raze care parcă spu­neau: Vremea este a sluji Domnului, vremea este a da slavă lui Dumnezeu!

Nu a durat mult până când m-am îmbrăcat după rânduială, am luat rasa, camilafca şi cru­cea şi am început să merg cu paşi repezi, mai degrabă alergând, spre biserică. Am intrat în biserică, unde deja veniseră câţiva pelerini ma­tinali care aşteptau cu nerăbdare Dumnezeiasca Liturghie. După ce m-am închinat după rându­ială, am intrat în Sfântul Altar pentru a mă îm­brăca în veşmintele preoţeşti. Cu bucurie am văzut că alături de noi mai erau alţi doi preoţi (de la Reggio Calabria — pr. Constantin şi de la Melicucca — pr. Nilo) şi un diacon (de la Catania— d. Ciprian), iar la strană aşteptau cu sufletul la gură cei câţiva cântăreţi, să poată începe sluj­ba. Era ceva important, nu în fiecare zi slujeşti la mănăstire, nu în fiecare zi slujeşti într-o bi­serică bizantină din secolul X, nu în fiecare zi poţi da slavă lui Dumnezeu într-un loc unde sute şi mii de călugări s-au proslăvit închinându-şi viaţa Domnului Hristos. Toţi cei care erau în al­tar aveau emoţii; era suficient să priveşti sfân­ta masă care era luminată de razele atât de pu­ternice ale soarelui, care îşi găsiseră calea prin turla bisericii. Simţeam cu toţii că e ceva deosebit, ceva ce nu trăieşti decât foarte rar, era harul. Harul care dă viaţă, harul care sfinţeş­te, harul care ne dă putere să facem sute şi mii de kilometri ca să slujim o Sfântă Liturghie, o Liturghie care să oprească timpul aşa cum s-a oprit timpul în acea duminică la Bivongi.

Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pu­rurea şi în vecii vecilor. Amin.

...A început Liturghia. Fără să ne dăm sea­ma, biserica se umpluse. Au venit pelerini de peste tot locul. Când am privit cu coada ochiu­lui spre popor, a început să îmi bată inima aşa de tare, încât îmi era greu să-mi ascund emoţi­ile. Biserica de la Bivongi a devenit neîncăpă­toare, iar oamenii continuau să vină de la Reggio Calabria, de la Catanzaro, Crotone sau Cosenza... Bucuria ne-a fost mare când am văzut că la sluj­bă au venit şi preoţii catolici din Stilo şi Bivongi. Nu a lipsit nici domnul primar din Bivongi, care a ascultat cu cea mai mare atenţie toată Liturghia.

După citirea Evangheliei la cea de a treia Duminică din Triod, a Înfricoşătoarei Judecăţi,am rostit predica către poporul adunat la slujbă; puţinele idei pe care mi le pregătisem de la Roma, în faţa atâtor emo­ţii, se spulberaseră parcă; nu aveam de ales decât să las ini­ma să vorbească, să fiu pur şi simplu aproape de cei care cu atâta evlavie aşteptau să asculte predica ,,de la Mănăstire”, cei care pur şi simplu din priviri ne spuneau că erau însetoşaţi, că aveau nevoie de acea merinde duhovnicească, aveau nevoie să-şi potolească setea de la izvorul celor duhovniceşti. A rânduit Domnul atât de bine Evanghelia citită tocmai în acea zi de hram, încât am fost şi eu copleşit de dragostea lui Dumnezeu, dragostea părintească ce ne-a cuprins pe toţi în acele clipe...

La sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, înainte de otpust, am făcut toţi clericii, împreună cu creştinii pelerini, o proce­siune cu câteva opriri, cu moaştele Sfântului Ioan Secerătorul, cu icoana hramului şi cu Sfânta Evanghelie. Toţi au fost ne­spus de bucuroşi că au putut să dea împreună răspunsurile la ectenii, că au putut să se închine la moaştele Sfântului Ioan Secerătorul şi să aibă parte de sfânta binecuvântare.

La sfârşitul Liturghiei, le-am dăruit oaspeţilor Mănăstirii -  celor doi preoţi de la Stilo şi Bivongi şi primarului din Bivongi-frumoase icoane din partea Prea Sfinţitului Părinte Episcop Siluan, gest care i-a emoţionat, aducându-le tuturor o nespu­să bucurie.

Trebuie să amintesc că toţi pelerinii veniţi la mănăstire au primit iconiţe cu Maica Domnului având arhiereasca bi­necuvântare a Prea Sfinţitului Părinte Episcop Siluan.

Hramul nu ar fi putut fi cu adevărat ”hram” fără tra­diţionala agapă de la sfârşit, care s-a făcut prin osteneala pelerinilor şi a celor care locuiesc nu departe de mănăstire. Timpul atât de frumos, care nu a fost altceva decât o binecuvântare de la Dumnezeu, ne-a permis tuturor să stăm împreună în curtea mănăstirii timp de câte­va ore. Când m-am uitat la ceas, mi-am dat seama că având avi­on de întoarcere la Roma în acea seară era timpul să plec. Era timpul să plec din acel loc bine­cuvântat, acel loc care e mai aproape de cer, mai aproape de eternitate, acel loc unde câteva clipe trăite te fac să te regăseşti în cele dumnezeieşti. Un loc al lui Dumnezeu, pur şi simplu!

Drumul spre aeroport a fost mult mai lung decât la venire, parcă nu se mai termina. La un moment dat mi se părea că o să pierd avionul, ceasul însă arăta contrariul. In cele din urmă, am ajuns la aeroport şi am revenit la Roma. In inimă însă am păstrat imaginea stelelor care erau aşa de aproape de mănăstire, încât aveai impresia că, din clipă în cli­pă, au să cadă jos; munţii înză­peziţi, care înconjurau mănăsti­rea şi stăteau neclintiţi cu atâta mândrie că şi ei au participat la procesiune. Nu o să uit nici ra­zele de lumină care luminau Sfânta Masă pe tot timpul Liturghiei. Nu o să uit privirea pelerinilor care cu atâta evlavie au stat la slujbă.

Slavă Lui Dumnezeu pentru toate, în cer şi pre pământ! 

Ieromonah Dionisie,

Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului de la Roma