MÂNZUL NEMULȚUMIT

   Un cal trăia cu mânzul său vivace într-o vale mirifică cu păÅŸuni verzi, râuri limpezi, umbra răcoroasă a multor copaci.

   Dar mânzului îi mergea ca ÅŸi oamenilor care au de toate: era nemulÅ£umit. Nu făcea decât ceea ce-i aducea plăcere: dormea, deÅŸi nu era obosit; era comod ÅŸi sătul ÅŸi în cele din urmă dispreÅ£uia valea.

 - Tată, dacă trebuie să mai trăiesc aici, sigur mă voi îmbolnăvi. Iarba nu-mi mai place, aerul este aÅŸa de sufocant, râul este murdar. Trebuie să plecăm de aici!

   AÅŸa că au plecat de acolo. S-au urcat pe cărăruÅŸe abrupte spre coama muntelui. Vântul rece bătea tare ÅŸi aproape  că nu mai găseai petic de iarbă. A doua zi, mânzul pă rea epuizat ÅŸi fără vlagă din cauza foamei. A treia zi, nu-ÅŸi mai putea miÅŸca picioarele.

 - Este timpul să ne întoarcem, spuse tatăl ÅŸi-l conduse pe fiul său în vale pe un alt drum.

   Sosiră acolo abia noaptea. Abia simÅ£i sub picioarele sale iarba fragedă ÅŸi proaspătă ÅŸi mânzul necheză cu bucurie:

- Tată, rămânem aici. Niciodată nu am mâncat o iarbă aÅŸa de frumos mirositoare ÅŸi aÅŸa de gustoasă!

   În acest moment se înălÅ£au zorii dimineÅ£ii. Åži mânzul observă că tocmai în această vale au trăit ÅŸi mai înainte. De ruÅŸine, nu mai îndrăznea să privească la tatăl său.