RATAREA IERTÄ‚RII

   Probabil că în noaptea în care Iisus a fost arestat, nici unul din ucenicii Lui nu mai credea în El. Prinderea Sa, umilinÅ£a ÅŸi bătaia suferite în faÅ£a lui Caiafa au lăsat o im­presie mai puternică decât toate minunile ÅŸi vindecările pe care El le săvârÅŸise. ÎnsuÅŸi Petru — care în numele apostolilor recunoscuse că Iisus era „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16) ÅŸi care promisese că-ÅŸi va da viaÅ£a ca să-L apere — s-a lepădat de El, spunând de trei ori că nu-L cunoaÅŸte. Dar gândul că îÅŸi lăsase Prietenul la greu nu-i dădea pace, căci „ieÅŸind afară, Petru a plâns cu amar” (Lc. 22, 62). Cine ÅŸtie ce zbucium a fost în sufletul lui? Cât de vinovat s-a simÅ£it? I-a venit oare să se ascundă, să dispară de pe faÅ£a pământului, aÅŸa cum a făcut Iuda? Evangheliile nu ne spun. Åžtim însă că nu a fugit, ci a rămas împreună cu ceilalÅ£i ucenici ai lui Iisus. Câteva zile mai târziu, Hristos Cel Înviat li S-a arătat ca să le dăruiască pacea ÅŸi iertarea. Pe Petru l-a întrebat, tot de trei ori: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeÅŸti?” (In. 21, 16). După ce primele două ori a răs­puns „Da Doamne, Tu ÅŸtii că Te iubesc”, a treia oară Petru s-a întristat: Hristos nu pă­rea a-l crede din moment ce continua să îl bată la cap cu aceeaÅŸi întrebare. Dar nici nu s-a dezvinovăÅ£it, nici nu ÅŸi-a pierdut cumpătul, ci a spus încă o dată „Doamne, Tu ÅŸtii toate, Tu ÅŸtii că Te iubesc” (In. 21, 17). Åži a primit iertarea.

   Mă gândesc uneori ce-aÅŸ fi făcut eu dacă aÅŸ fi fost în locul Sfântului Petru. Poate că prima dată aÅŸ fi răspuns ca ÅŸi el. Cred însă că a doua oară aÅŸ fi început să mă scuz ÅŸi i-aÅŸ fi spus „Da, Doamne, am spus că nu te cunosc. Dar ce era să fac? Era viaÅ£a mea în joc. Mi-a fost frică”. Iar dacă Hristos m-ar fi întrebat ÅŸi a treia oară, probabil m-aÅŸ fi enervat: „Doamne, eu sunt doar un om. De unde să-mi dau eu seama ce urma să se în­tâmple? Pune-Te în locul meu: ai mai fi crezut Tu într-un arestat, într-un condamnat? Åži recunoaÅŸte Doamne că ÅŸi Tu m-ai lăsat baltă. De ce n-ai dat ÅŸi Tu un semn, un gest, un cuvânt, să mă fi asigurat cumva că lucrurile sunt sub control?”. Mi-aÅŸ fi scuzat com­portamentul ÅŸi-aÅŸ fi aruncat responsabilitatea pe umerii Săi. AÅŸ fi ratat iertarea. Cum se întâmplă, din păcate, atât de des între oameni. La fel cum a făcut ÅŸi omul în Rai.

   După ce au gustat din fructul care, spe­rau ei, le va da înÅ£elepciunea, Adam ÅŸi Eva s-au ascuns unul de altul ÅŸi de Dumnezeu. Insă Dumnezeu a venit să-i caute. Ca un părinte bun ÅŸi grijuliu faÅ£ă de copiii săi, a încercat să afle de la ei ce s-a întâmplat, să-i ajute să spună adevărul, pentru ca, odată ce ÅŸi-au recunoscut fapta, să-i poa­tă ierta. Insă, din păcate, omul n-a fost în stare să-ÅŸi asume responsabilitatea pen­tru ce a făcut. Adam a dat vina pe Eva, iar Eva pe ÅŸarpe. Iar cum pe Eva i-o dăduse chiar Dumnezeu lui Adam ÅŸi, în mintea lor, pe ÅŸarpe tot Dumnezeu îl făcuse, iată că, până la urmă, cel vinovat e... Dumnezeu⁽¹⁾. „Să fi zis Adam: «Am mâncat Doamne, iartă-mă! Åži femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, din pricina mea ÅŸi ea a păcătu­it⁽²⁾.» Åži-ar fi asumat ÅŸi păcatul lui ÅŸi-al Evei⁽³⁾; n-ar fi pierdut Raiul.”⁽⁴⁾

   Dar, ne-am putea întreba, ce ar fi fost aÅŸa greu pentru Dumnezeu să treacă pes­te asta? Să-i spună omului „Ei, ai greÅŸit, te iert, hai s-o luăm de la capăt”. Insă omul, prin atitudinea lui, a arătat că nu era în stare să primească această iertare. Scuzându-se ÅŸi dând vina pe Dumnezeu, omul a infectat relaÅ£ia pe care o avea cu El, în aÅŸa fel încât ea nu mai putea creÅŸte în profunzime. Åži, pentru ca omul să nu trăiască pe veci în starea aceasta, a fost îmbrăcat în moarte ⁽⁵⁾ÅŸi trimis să lucreze pământul din care era făcut. Citind Cartea Facerii am putea avea impresia că Dumnezeu l-a alungat pe om din Rai cu foarte mare uÅŸurinÅ£ă. Dar, privind la în­truparea lui Hristos ÅŸi la tot ce a făcut El pentru noi, eu cred că despărÅ£irea de om L-a durut ⁽⁶⁾mult pe Dumnezeu. Atât de mult, încât mai târziu s-a făcut El ÎnsuÅŸi om tocmai ca să anuleze această despăr­Å£ire. Insă ca să intuiască cât dor Ii era lui Dumnezeu de el, omul avea nevoie ca mai întâi să se vadă aÅŸa cum e, să-ÅŸi descope­re adevărata identitate. Întocmai ca ÅŸi fiulrisipitor, care numai după ce a suferit de foame departe de casă a înÅ£eles că, de fapt, locul lui era lângă tatăl său.

   Această baie de smerenie ⁽⁷⁾— care nu este altceva decât o confruntare cu realitatea —, ne-o propune Biserica ÅŸi nouă în Postul Mare ⁽⁸⁾. Când postim ÅŸi vedem cât de slăbiÅ£i suntem, ne dăm seama că, oricât de „mari ÅŸi tari” ne-am crede, după o zi fără mânca­re nu prea suntem în stare nici să dăm cu târnăcopul, nici să curăÅ£im casa, nici să alăptăm copiii, nici să fim atenÅ£i la ce citim sau la vreo altă muncă intelectuală. Dar, paradoxal, odată ce am înÅ£eles cât de fra­gili suntem, ceva extraordinar se întâmplă. PărinÅ£ii asceÅ£i spun că se coboară peste noi harul lui Dumnezeu. Fiecare din noi se re­cunoaÅŸte în Adam ÅŸi Eva, fiecare din noi se vede fiu risipitor. Dar începem să intuim ÅŸi care era menirea noastră iniÅ£ială: „eu sunt ceea ce m-a făcut Dumnezeu să fiu, atât. Nu mai mult, dar nici mai puÅ£in. Åži în «nici mai puÅ£in» tot smerenie este, pentru că asta-i realitatea. Dacă Dumnezeu m-a făcut «chipul slavei celei negrăite», păi fraÅ£i ÅŸi surori, să aÅŸteptăm noi moartea noastră pentru ca altul să ne cânte «chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor»?”⁽⁹⁾.

   Vreau să cred că atunci când, ca ÅŸi psalmistul, înÅ£elegem că într-adevăr am fost fă­cuÅ£i „o clipă mai prejos de îngeri” ÅŸi că am fost încununaÅ£i cu „slavă ÅŸi cu cinste” (Ps. 8, 5), devenim conÅŸtienÅ£i ÅŸi de motivul pentru care pierdem această stare. Nu putem aÅŸ­tepta să devenim din nou prieteni ai Domnului, ca Petru, în acelaÅŸi timp în care continuăm să ne comportăm ca Adam. Åži atunci, tot ca psalmistul, îndrăznim să spu­nem: „Doamne, [...] să nu abaÅ£i inima mea spre cuvinte de vicleÅŸug, ca să-mi dezvino­văÅ£esc păcatele mele” (Ps. 140, 4). Åži cred că lăsând la o parte scuzele ÅŸi justificările în­cepem cu adevărat să ne eliberăm ÅŸi nici nu mai rămânem blocaÅ£i în păreri de rău sausentimente de vinovăÅ£ie. Ne angajăm pe dru­mul descoperirii a cine suntem, nădăjduind că de data aceasta nu vom mai rata ierta­rea. Åži că la capătul acestui drum vom fi în stare să auzim cuvintele pe care Hristos vrea să le adreseze fiecărui om: „intră întru bu­curia Domnului tău” (Mt. 25, 21).

 Bogdan Grecu, Belfast

 

NOTE:

1.Femeia îi fusese dată lui Adam în dar, pen­tru a-i fi „pe potriva lui” (Fc. 2, 18). Omul re­cunoaÅŸte acest lucru, însă, într-un mod per­vers, consideră darul lui Dumnezeu drept pricina greÅŸelii.

2.In limbajul biblic, „a păcătui” înseamnă „a rata Å£inta”. Å¢inta omului în acest caz a fost cunoaÅŸterea a ceea ce e bine ÅŸi a ceea ce e rău; într-un cuvânt, înÅ£elepciunea. Pe care ar fi dobândit-o dacă ar fi conlucrat cu Dum­nezeu. Insă el a vrut să o „ia pe scurtătură”, să o obÅ£ină în mod magic, fără Dumnezeu. In aceasta a constat păcatul.

3.Adam era cu Eva în momentul conversatiei cu ÅŸarpele (Fc. 3, 7) ÅŸi ar fi putut interveni, mai ales că lui - pe când Eva nu era prezen­tă - îi dăduse Dumnezeu libertatea să mă­nânce din toÅ£i pomii, afară de cel al cunoÅŸ­tinÅ£ei binelui ÅŸi răului.

4.Părintele Rafail Noica, în conferinÅ£a „Ce este omul?”, Alba Iulia, noiembrie 2006.

5.După spusele Sfântului Grigorie de Nyssa în „Marele cuvânt catehetic sau Despre învă­Å£ământul religios”, capitolul 8.

6.Exprimând în termeni omeneÅŸti realităÅ£i ce Å£in de Dumnezeu ÅŸi pe care le putem doar in­tui.

7.Smerenia înÅ£eleasă nu „ca un fel corect de-a fi sau de-a afiÅŸa” (pr. Rafail Noica, idem 4), ci ca „realism duhovnicesc” (pr. Melchisedec Ungureanu, Apostolia, nr. 1, aprilie 2008, p. 31).

8.Este semnificativ faptul că Postul Mare în­cepe după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.

9.   Idem 4. Părintele citează cuvintele din sluj­ba ortodoxă a înmormântării.