FIUL RISIPITOR SAU ÅžCOALA POCÄ‚INÅ¢EI

Atunci când auzim expresia „fiul risipitor”, ea este plăcută auzului nostru ÅŸi aproape că simÅ£im simpatie pentru acest personaj: „cultura religioasă” ne întinde această cursă, căci edulcorează conÅ£inutul mesajului evanghelic ÅŸi micÅŸorează puterea acestuia. Trebuie să căutăm mereu sensul profund, eti­mologic, al vorbelor Cuvântului lui Dumnezeu, cât ÅŸi caracterul pătrunză­tor, profetic ÅŸi eshatologic al pildelor. Căci, de fapt, „risipitor” înseamnă „delapidator”. Ar fi mai potrivit să vorbim de „Fiul pierdut ÅŸi regăsit”. In câteva fraze, Domnul ne rezumă povestea spi­rituală a întregii omeniri. Această pericopă corespunde întru totul timpului liturgic, căci ne aflăm la începutul „urcuÅŸului” către înviere.

Hristos este spre sfârÅŸitul vieÅ£ii Sale publice: străbate oraÅŸele ÅŸi satele din Galileea, pentru a răspândi Vestea cea bună a împărăÅ£iei lui Dumnezeu ÅŸi aceasta mai ales prin pilde. „VameÅŸii ÅŸi păcătoÅŸii⁽¹⁾se apropiau de Iisus ca să-L asculte” iar „fariseii ÅŸi cărturarii cârteau” căci „El îi primeÅŸte la Sine pe păcătoÅŸi ÅŸi mănâncă cu ei” (Luca, 15, 1-2). Ca răspuns, Domnul povesteÅŸte trei pilde care alcătuiesc un ansamblu: Oaia pierdută, Drahma pierdută ÅŸi Fiul pierdut⁽²⁾.

Omul care are doi fii este Tatăl Ceresc. Cei doi fii reprezintă, pentru majoritatea SfinÅ£ilor PărinÅ£i, lumea îngerească ÅŸi omenirea⁽³⁾. Însă aceÅŸtia pot fi asimilaÅ£i cu două tipuri de oameni duhovniceÅŸti: ramura celor mai mari, a primilor moÅŸtenitori ÅŸi ramura celor mai mici, a me­zinilor, cei care nu moÅŸtenesc împărăÅ£ia⁽⁴⁾.

Mezinul dă dovadă de o îndrăzneală ieÅŸită din comun: el îi cere tatălui partea sa de moÅŸte­nire. Îndrăzneala este nebunească, căci moÅŸtenirea nu se primeÅŸte decât la moartea tatălui. Doar Omul cel după asemănarea cu Dumnezeu este capabil de o astfel de libertate! Tatăl nu este deci obligat să accepte. Însă tatăl dă dovadă de o bunătate nemaivăzută: îÅŸi împarte bu­nurile celor doi fii. Ce sunt aceste „bunuri”? Sunt toate cele pe care le primim de la Dumnezeu: fiinÅ£a, viaÅ£a, inteligenÅ£a, frumuseÅ£ea, puterea ÅŸi, mai presus de toate, harul. Al doilea eveni­ment incredibil: mezinul îÅŸi părăseÅŸte tatăl ÅŸi se îndepărtează de el („într-un Å£inut îndepărtat”, adică departe de prototipul dumnezeiesc, până la neasemănare). Iar acolo, „îÅŸi trăieÅŸte viaÅ£a” fără Dumnezeu: face ce îi place ÅŸi îÅŸi risipeÅŸte moÅŸtenirea, „trăind în desfătări”; risipeÅŸte deci harul fiind centrat pe sine însuÅŸi, pe bunurile sale, pe plăcerea ÅŸi puterea sa. Când fiul cel în­tâi născut îi reproÅŸează mezinului că „a mâncat averea tatălui cu desfrânatele” (Luca 15, 30), aceasta înseamnă că mezinul s-a împărtăÅŸit de lume iar nu de Domnul.

   Această primă parte corespunde vieÅ£uirii lui Adam ÅŸi a Evei în Rai ÅŸi izgonirii lor în lume, din pricina neascultării. Putem considera că acest Å£inut îndepărtat unde este „foamete” ÅŸi unde omul trăieÅŸte în tovărăÅŸia por­cilor reprezintă, în acelaÅŸi timp, tovărăÅŸia demonilor ÅŸi natura devenită ostilă omului, plină de pălămidă ÅŸi de spini (Cf. Facerea, 3): este vorba de natura decăzută, stăpâni­tă de Satana.

În acest Å£inut este foamete iar mezinului îi este foame. Acesta este un element de că­pătâi din pildă, al cărei înÅ£eles este unul du­hovnicesc. Departe de Dumnezeu, omul nu poate decât să sufere de foame, căci doar apro­pierea de Domnul, dragostea Lui, hrana dum­nezeiască - trupul ÅŸi sângele lui Hristos, su­flarea Duhului Sfânt pot hrăni Omul cel după asemănarea cu Dumnezeu. Omul are o slăbiciune extraordi­nară: nu poate trăi ÅŸi se împlini decât în Domnul, decât în uni­re cu Dumnezeu. Orice om care se îndepărtea­ză de Domnul va suferi de „foame”. Ce mare minune este această foame de Domnul! Căci datorită ei se înfăptu­ieÅŸte minunea: mezi­nul „intră în sine” (în cele din urmă!); el nu a încetat să se exteri­orizeze, să trăiască în afara sinelui, să se îndepărteze iar acum în­cepe să se interiorizeze, să se recentreze, să se apropie de miezul fiinÅ£ei sale, Sfântul Duh. Iar acolo, în taina inimii, el începe să medi­teze asupra sa, asupra vieÅ£ii pe care o duce, asupra suferinÅ£ei sale, a tatălui său, a ferici­rii pierdute. Åži iată că porneÅŸte pe calea mi­nunată a pocăinÅ£ei: se pregăteÅŸte lăuntric ÅŸi se curăÅ£eÅŸte. Nu va cere nimic, nici mila celorlalÅ£i, nici nu se va îndreptăÅ£i, ci îÅŸi va mărturisi păcatul: „Tată, am greÅŸit la cer ÅŸi înaintea ta” (împotriva Sfintei Treimi ÅŸi a Ta, ipostază a Tatălui) iar apoi se va pocăi: „ÅŸi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiultău; fă-mă ca pe unul din argaÅ£ii tăi.” Hristos ne învaÅ£ă aici taina pocăinÅ£ei, încredinÅ£ându-ne astfel o comoară.

PocăinÅ£a mezinului este după măsura păcatului săvârÅŸit. El dispreÅ£uise dragostea tatălui său, refuzase asemănarea cu el, dorise să se bucure de harul ÅŸi puterea dumnezeias­că fără Dumnezeu iar acum, dintr-o dată, îÅŸi recapătă măreÅ£ia. El spune: nu sunt vrednic să fiu asemenea Å£ie, să fiu un casnic de-al tău, să mă bucur de slava ta; poartă-te cu mine ca ÅŸi cu un simplu servitor, un străin, cineva care este plătit pentru munca sa. In pocăinÅ£ă omul îÅŸi află iarăÅŸi măreÅ£ia, redevine asemenea lui Dumnezeu.

Hristos ne descope­ră atunci un element de seamă al gândurilor dumnezeieÅŸti: el ridică un colÅ£ al vălului supra-ceresc. Tatăl aÅŸtepta întoarcerea fiului său, cerceta zările, nă­dăjduia în întoarcerea celui ce rămâne după asemănarea Sa. Tatăl îl zăreÅŸte „pe când era încă departe”, ÅŸi anume pe când de-abia luase drumul pocăinÅ£ei, dru­mul către Cer. Åži Tatălui „i se face milă de el”, admirând efortul lăuntric al mezinului. Åži nu numai atât, el aleargă în întâmpinarea lui, scurtând astfel drumul cel lung de reîn­toarcere către izvor, îl ia în braÅ£e ÅŸi îi dă săru­tarea păcii.

De îndată ce intenÅ£ia profundă a pocăin­Å£ei se naÅŸte în inimă, suflul iertării nu este departe. Putem vedea în aceasta o imagine a venirii lui Hristos în lume, care ne-a scurtat suferinÅ£ele văzând credinÅ£a lui Avraam, iar în sărutul dat de Tată vedem imaginea veni­rii Sfântului Duh.

Însă Tatăl i-a lăsat timp să-ÅŸi expri­me pocăinÅ£a, nu a făcut ca ÅŸi cum vina nicinu ar fi existat. Căci pocăinÅ£a este cea care i-a îngăduit mezinului să primească ier­tarea. PocăinÅ£a sa l-a eliberat lăuntric. Iar iertarea tatălui l-a dezlegat, l-a spălat, l-a re­staurat. Åži atunci se face veselie în Cer, în ju­rul Tronului lui Dumnezeu. Tatăl se veseleÅŸ­te căci „acest fiu al meu mort era ÅŸi a înviat, pierdut era ÅŸi s-a aflat.”

In această a doua parte avem toată poves­tea mântuirii înfăptuite de Hristos: El l-a în­viat pe Om ÅŸi l-a aÅŸezat pe tronul lui Dumnezeu.

Urmarea pildei ne vorbeÅŸte despre fiul cel mare: această parte este complexă pe plan teologic, însă mai accesibilă pe plan du­hovnicesc. Nu vom face aici o exegeză detali­ată, căci ar fi prea lungă; vom oferi însă câ­teva făgaÅŸe de cugetare. Acest fiu mai mare care este mereu apropiat de tată, care îi este credincios ÅŸi care împarte totul cu el, poate fi văzut ca o imagine a lumii îngereÅŸti credin­cioase Domnului⁽⁵⁾. Aceasta este părerea celor mai mulÅ£i SfinÅ£i PărinÅ£i. Însă dialogul extrem de lung dintre tată ÅŸi fiul cel întâi născut care se aseamănă, pe alocuri, cu o înfruntare, este misterios ÅŸi pune probleme teologice extrem de dificile.

Pe de altă parte, acest fiu mai mare poa­te fi înÅ£eles ÅŸi ca un tip de suflet, cel al moÅŸ­tenitorilor. Este vorba despre acei care au fost mereu credincioÅŸi lui Dumnezeu, care nu s­au abătut niciodată de la Lege, care nicioda­tă nu s-au îndoit ÅŸi care ÅŸi-au închinat viaÅ£a Bisericii, ferindu-se cu grijă de marile păca­te care îl despart pe om de Dumnezeu. AceÅŸtia sunt drepÅ£ii. Întâlnim astfel de suflete fru­moase în sânul Bisericii, nu numai persoane, ci ÅŸi familii, ce s-au încredinÅ£at întru totul Domnului. Neasemuita bunătate a lui Dumnezeu pentru cei răi, pe când drepÅ£ii su­feră mari încercări pentru Numele lui Hristos, poate fi o mare încercare duhovnicească. Iar sufletul lor poate suferi de o mare amărăciu­ne. In Biblie aflăm numeroase exemple de acest fel: Regele David se plânge în psalmi de norocul de care se bucură cu neobrăzare cei răi, Iov va blestema ziua în care s-a născut, bătrânul Tobit îi va cere Domnului să moa­ră; cât despre Profetul Iona, el va fugi, căci bunătatea Domnului pentru cei răi îl va face de râs. Aproape toÅ£i cei drepÅ£i au trăit într-o zi această amărăciune, această tristeÅ£e în faÅ£a răului ce triumfă, arogant ÅŸi nepedepsit. Åži nu vor fi îndreptăÅ£iÅ£i pe de-a-ntregul până ce lumea aceasta căzută nu va trece. Doar Judecata de Apoi va aduce o mângâiere, căci fărădelegea va fi vădită în faÅ£a întregii zidiri. Cei răi vor putea fi iertaÅ£i dacă se po­căiesc. Însă răutatea va fi pedepsită în mod universal ÅŸi definitiv. Iar fiul cel întâi născut se va putea veseli atunci de schimbarea me­zinului ÅŸi amândoi se vor bucura împreună întru bucuria Tatălui lor. 

Pr. Noël Tanazacq, Paris

 

Note:

       1.Åži anume acei care nu împlineau Legea. 

2.In mod straniu, ultimele două nu sunt amin­tite decât de Sfântul Apostol Luca (unde sunt urmate de pilda iconomului necredincios). Însă aceste trei pilde formează un tot coe­rent extrem de important, căci ne introduc în gândirea soteriologică a Sfintei Treimi. 

3.AÅŸa cum oaia cea pierdută ÅŸi drahma cea pierdută reprezintă omenirea cea decăzută, în vreme ce celelalte 99, respectiv 9, care n-au fost pierdute, reprezintă lumea cea înge­rească. 

4.In familiile regale, ramura principală (sau majoră) este linia de descendenÅ£ă a prinÅ£u­lui moÅŸtenitor (de obicei fiul cel mare al re­gelui). Ramurile cadet sunt liniile de descen­denÅ£ă ale celorlalÅ£i fii. (n. r.)

5.După Apocalipsă, doar o treime din lumea îngerească l-a urmat pe Satana în revolta sa; două treimi au rămas deci credincioase lui Dumnezeu încă de când au fost create: „iată un balaur mare...coada lui târa a treia par­te din stelele cerului ÅŸi le arunca pe pământ” (Apocalipsa 12, 4).