Semănătorul dumnezeiesc se îngrijeşte de câmpul Său: îl pliveşte, îl afânează, trage brazde adânci în inima oamenilor şi seamănă într-însul Cuvântul lui Dumnezeu. Tot Israelul este cutremurat de prezenţa Sa care nu lasă pe nimeni indiferent.

Scena, care este istorisită doar de Sf. Luca (adică de Sf. Pavel[1]) se petrece între pilda smochinului neroditor – simbol al formalismului sec al Sinagogii – şi cea a grăuntelui de muştar – simbol al rodniciei Împărăţiei lui Dumnezeu.

Rabbi Ieshouaheste în Galileea într-o zi de Sabbat, ziua cea mai sfântă din săptămână pentru evrei, înainte întruchiparea duminicii şi, după obiceiul Său, Se duce într-o sinagogă pentru a învăţa. Domnul nu s-a ferit de structurile religiei evreieşti oficiale, pe care le-a inspirat El însuşi evreilor prin Sfântul Duh: aici învaţă, pentru că este Mesia al evreilor. Această scurtă istorisire a unei vindecări miraculoase conţine multe elemente remarcabile pe care nu le regăsim în altă parte.

Printre credincioşii adunaţi pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu[2], se află o femeie evreică infirmă: este gârbovă, îndoită de spate, şi silită să meargă cu capul în pământ, neputând să se ridice şi să privească pe oameni în faţă.

Ne-am putea gândi că e vorba de o simplă boală. Dar Hristos Dumnezeu ne dă o primă învăţătură importantă: Satana e cel care a legat-o, iată, de 18 ani. Este stăpânită de un duh care o îmbolnăveşte. Orice boală poate avea o origine duhovnicească şi un caracter duhovnicesc. Această infirmitate este simptomatică: Satana ne împiedică să ne ridicăm, să stăm drepţi (= înviaţi) şi să privim către Cer. Îi împiedică pe oameni şi să se privească unii pe alţii: Iadul este un pustiu al singurătăţii în care nimeni nu se priveşte în ochi[3].

Cea de-a doua învăţătură este o minune: Hristos are o asemenea milă pentru oamenii căzuţi, bolnavi pentru că L-au pierdut pe Dumnezeu încât, pe dată şi fără ca ea să-i fi cerut ceva (de altfel cum să fi făcut asta din moment ce nu putea să-L vadă? - cum ea nu poate merge către El, merge El către ea), o slobozeşte şi o vindecă.

Pe dată, femeia se ridică şi slăveşte pe Dumnezeu: a înviat. Devine din nou „om” în toată puterea cuvântului. Satana a fost alungat de Hristos.

Ne-am fi putut aştepta ca toată sinagoga să fi izbucnit în strigăte de bucurie şi, ca la Intrarea Domnului in Ierusalim, întreg poporul să fi cântat „Osana Fiului lui David” iar şeful sinagogii să fi venit să se închine dinaintea lui Mesia. Nimic din toate acestea! Şeful sinagogii – reprezentantul religiei iudaice oficiale - este indignat că Iisus a săvârşit o vindecare într-o zi de sabbat. Ce prăpastie a nerecunoştinţei omeneşti faţă de Dumnezeu!

Atunci Domnul e cuprins de o sfântă mânie, care vesteşte biciul pe care îl va lua pentru a-i alunga pe vânzători din Templu: Făţarnici! Vă prefaceţi că sunteţi cuvioşi în casa lui Dumnezeu, în ziua lui Dumnezeu. Dar atunci când sunteţi la casele voastre, uitaţi de Legea lui Dumnezeu pentru folosul vostru. Vă îngrijiţi de vitele voastre[4] şi nu aveţi nicio milostivire pentru fraţii voştri care suferă.

Domnul dă aici o învăţătură de căpătâi despre înţelesul Sabbatului. Sabbatul nu este propriu-zis o zi în care nu se face nimic. Este ziua în care Omul este chemat să împlinească cea mai mare lucrare a sa: să se unească cu Dumnezeu. Sabbatul vesteşte îndumnezeirea. Şi ce poate fi mai plăcut lui Dumnezeu, decât să dăm ajutor aproapelui, să-l izbăvim, să-l vindecăm? A face aceasta înseamnă a se asemăna lui Dumnezeu. El spune de altfel lămurit: Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată de 18 ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Şi, în timpul marelui Sabbat din Sâmbăta Mare, Domnul va izbăvi întreaga omenire de moartea cea veşnică şi ne va vindeca de păcat.

Domnul se mânie nu numai împotriva făţărniciei, ci şi împotriva formalismului religiei evreieşti oficiale. Formalismul este legat de litera Legii şi uită duhul ei, adică ţelul ei. Ţelul nu este săvârşirea unui act religios oarecare, ci de a se asemăna lui Dumnezeu, de a lucra ca Dumnezeu, pentru a se putea uni cu El. Formalismul religios va face pe clerul evreiesc să osândească pe Iisus la moarte şi să-L dea pe mâna păgânilor. Îi vor reproşa că nu săvârşeşte Legea, ceea ce este culmea, pentru că El a dat Legea lui Moise pe Muntele Sinai, prin Sfântul Duh. De fapt, ei nu au suportat libertatea Sa.

Acest formalism religios există şi la creştini, în Biserică şi mai ales sub forma clericalismului. El poate ucide sufletele în loc să le mântuiască. Clericalismul a dat probabil naştere la mai mulţi atei de-a lungul veacurilor decât faptele directe ale Satanei.

Fiecare creştin, fie că e cleric sau mirean, trebuie mereu să-şi pună întrebarea „de ce?”. Care e înţelesul şi ţelul a ceea ce fac, a ceea ce practic?

Hristos este lămurit în învăţătura Sa: închinătorii pe care Tatăl îi iubeşte sunt închinători „în duh şi în adevăr”[5]. Sf. Pavel adaugă: „…litera ucide dar duhul dă viaţă” (Cor. 2,3-6). Trebuie mereu să băgăm de seamă dacă punem în faptă învăţăturile lui Hristos în duh, şi nu după literă.

Trebuie şi să ne ferim cu grijă de orice făţărnicie, despre care textele liturgice din Săptămâna Patimilor spun că este „împuţită”[6]. Aceasta înseamnă că trebuie să veghem ca cele din afară să fie pe potriva celor dinlăuntru, chiar dacă lăuntrul este mediocru. Nu trebuie să înşelăm, să ne arătăm altfel decât suntem, ci să acceptăm să apărem în sărăcia noastră (să nu arătăm „prea bine”). Dacă începem să înşelăm, nu ne vom mai putea schimba. Trebuie să veghem, după cum spune Sf. Pavel, ca ceilalţi să nu aibă despre noi o imagine mai bună decât suntem de fapt[7]. Este o rânduială duhovnicească de căpătâi.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris