Canonic și necanonic în viața Bisericii

Am arătat deja că etimologic cuvântul canon înseamnă dreptar. Prin canon ni se arată calea cea mai potrivită, pornind de la modul în care a fost rezolvată o problemă concretă în acord cu învățătura de credință și ținând cont de exigențele pastoral-misionare. Rezolvarea canonică a unei probleme pastoral-misionare a pus în evidență acea soluție în cadrul sinodalității și astfel ea a fost receptată ca vrednică de urmat. Am putea spune deci că Sfintele canoane își au temelia în receptarea în cadrul sinoadelor ecumenice a experienței pastorale și bisericești. În același timp trebuie să menționăm faptul că Biserica nu și-a propus niciodată să dea soluții canonice exhaustive și astfel să dea răspunsuri absolute la problemele ce pot să apară în cadrul trăirii ecleziale. Åži din acest motiv, canonic și necanonic nu poate fi considerat ceea ce este și respectiv ceea ce nu este cuprins în Sfintele canoane. Toate Sfintele canoane ale Bisericii ortodoxe sunt soluții canonice la diferite aspecte ale vieții, dar trebuie să înțelegem că nu există prevederi canonice legate de toate aspectele vieții bisericești. În același timp, contextul istoric și pastoral dimpreună cu experiența pastorală acumulată face ca în momente istorice diferite Biserica să identifice soluții canonice diferite, care pot fi chiar contradictorii. Aspectul contradictoriu se referă la soluția pastorală diferită de cea inițială cu toate că ambele soluții sunt conforme cu conștiința doctrinară a Bisericii. Pentru a înțelege mai bine acest lucru putem ilustra distingând în canon un conținut fundamental legat de învățătura de credință și o soluție pastorală. La un conținut fundamental neschimbător, pot fi găsite soluții pastorale diferite, care nu aduc atingere conținutului doctrinar ci îl întrupează ținând cont de contextul istoric și de experiența pastorală acumulată.

Canonul 29 Trulan (In Trullo) poate fi socotit un exemplu în acest sens. El precizează:

Canonul celor din Cartagina rânduiește ca cele sfinte ale Altarului să nu se săvârșească decât de către oameni care postesc, cu excepțiaunei zile din an în care se săvârșește cina domnească (aici se face referire la canonul 41 Cartagina care spune că în Joia cea Mare se poate suspenda postul [1]), folosind de bună seamăatunci, acei dumnezeiești părinți, un astfel de pogorământ, pentru oarecare motive folositoare bisericii în unele locuri. Dar pe noi nimic nu ne determină să părăsim asprimea și, urmând predaniilor apostolice și părintești, orânduim că nu se cuvine a se dezlega joia ultimei săptămâni din Patruzecime și a necinsti astfelîntreaga Patruzecime.

 

Sinodul Trulan ia în discuție un canon anterior, de la Cartagina, și subliniază aspectul fundamental, cel de pregătire pentru Înviere, și pentru a nu întrerupe această pregătire decide  bazându-se pe experiența dobândită în timp, că nu se cuvine să fie dezlegată Joia cea Mare.

Ambele decizii: cea de la Cartagina și cea de la Sinodul din Trulo, sunt decizii canonice, deși sunt contradictorii. Sunt canonice pentru că sunt conforme cu conștiința bisericii care cere o pregătire duhovnicească pentru prăznuire, dar ele exprimă modalități concrete de întrupare a acestei conștiințe într-un timp și un loc dat. Concluzia legată de acest canon 29 Trulan ar fi că Biserica este capabilă să decidă în ceea ce privește modul de folosire a mijloacelor duhovnicești ținând cont de aspectele concrete ale vieții. Astfel o decizie care contrazice o alta anterioară, atâta vreme cât este o expresie a experienței pastorale neaducând atingere dimensiunii de credință, rămâne o decizie canonică. Canonul 29 Trulan nu abrogă canonul 41 Cartagina, pentru că experiența bisericească nu poate fi abrogată, ci stabilește o linie de urmat care subliniază schimbarea de atitudine pastorală determinată de experiența duhovnicească dobândită în timp.

Mai există și alte exemple care pun în antiteză canoane ale Bisericii și această realitate confirmă dimensiunea canoanelor ca expresie a experienței ecleziale.

Trebuie să subliniem faptul că nu putem vorbi despre creativitate canonică în afara lucrării sinodale a Bisericii. Sinodul ca și cadru de manifestare a comuniunii Bisericii una sfântă sobornicească și apostolească, este cel care are responsabilitatea receptării diferitelor experiențe ecleziale și de a le proclama ca orientative, deci, ca și canoane. Sinodul Bisericii autocefale este cel care dă caracter de normă bisericească unei atitudini ce este în acord cu conștiința dogmatică și canonică a Bisericii. Atunci când această atitudine este receptată de întreaga Biserică drept potrivită, prin proclamarea în Sinodul Ecumenic, ea devine un canon al Bisericii Ortodoxe.

În concluzie, canonic și necanonic este ceea ce se află în acord, respectiv în dezacord cu conștiința dogmatică și canonică a Bisericii, Sinodul Bisericii autocefale sau Sinodul ecumenic fiind entitatea comunională care are capacitatea și autoritatea de a stabili criteriile de canonicitate.

 

Pr. Dr. Patriciu VLAICU