Despre teologie ÅŸi ÅŸtiinÅ£ă în tâlcuirea învăÅ£ăturii sfântului Siluan athonitul de către ucenicul său, arhimandritul Sofronie (Partea a III-a)

Profesorul de teologie grec Georgios Mantzaridis distinge între „teologia empirică” sau „trăită” ÅŸi „teologia academică”. În timp ce prima se apleacă asupra experienÅ£ei necreatului, dezvăluit prin viaÅ£a eclesială, cea de-a doua utilizează metoda ÅŸtiinÅ£ifică ÅŸi nu ajunge, cel mai adesea, nu atât din reavoinÅ£ă, cât pur ÅŸi simplu ca efect al metodei utilizate, să poată da seama de experienÅ£a necreatului.[1] Este de subliniat că necreatul nici nu poate constitui un „obiect” al cunoaÅŸterii valid ÅŸi recunoscut de ÅŸtiinÅ£e. DistincÅ£ia propusă de Mantzaridis corespunde în fapt celei dintre teologia înÅ£eleasă ca trăire prin rugăciune, de care vorbeÅŸte cu atâta insistenÅ£ă sfântul Siluan, ÅŸi ceea ce am putea numi „ÅŸtiinÅ£a teologică”, de aceasta din urmă Å£inând orice Å£ine de un demers ÅŸtiinÅ£ific ÅŸi care serveÅŸte nevoilor specifice exprimate în spaÅ£iul teologiei. În sensul celei din urmă numim discipline în interiorul curriculumului teologic academic ÅŸtiinÅ£e precum istoria Bisericii, arheologia biblică, paleografia aplicată textelor Bisericii, exegeza biblică prin metoda istorico-critică, filologia ÅŸi altele, în care se propune împletirea gestului de cercetare ÅŸtiinÅ£ifică cu viziunea ÅŸi nevoile proprii teologiei, având însă conÅŸtiinÅ£a faptului că acestea sunt, prin metoda de lucru, ÅŸtiinÅ£e, ÅŸi că doar prin extensie, dat fiind obiectul lor particular de studiu, le putem numi teologie.

„Știința teologică” este în fapt o simplă ÅŸtiinÅ£ă auxiliară teologiei ÅŸi nu poate da seama de înÅ£elegerea proprie gestului de teologie empirică, cel care Å£ine de întâlnirea vie ÅŸi personală cu TradiÅ£ia exprimată prin viaÅ£a liturgică a Bisericii. Spre exemplu, în ceea ce priveÅŸte înÅ£elegerea Scripturii, arhimandritul Sofronie spune că

 

„Sfânta Scriptură nu este nici mai profundă, nici mai importantă decât Sfânta TradiÅ£ie ci, cum  s-a spus deja, una din formele ei. Aceasta formă este din cele mai de preÅ£, fiindcă e ușor de păstrat ÅŸi de folosit; dar scoasă din torentul Sfintei TradiÅ£ii, Scriptura nu va putea fi înÅ£eleasă corect de către nici o cercetare științifică.”[2]

 

Teologia empirică nu este antiÅŸtiinÅ£ifică, precizează Mantzaridis. Este doar conÅŸtientă că obiectul cunoaÅŸterii sale cere o altă abordare decât cea proprie ÅŸtiinÅ£elor, fie ele ÅŸi teologice, care investindu-se în „creat” prin intermediul metodologiei de tip ÅŸtiinÅ£ă se golesc de teologie sau, în orice caz, se limitează în a-i sesiza aspectele exterioare. Este ceea ce surprinde arhimandritul Sofronie referindu-se la învăÅ£ătura părintelui său Siluan:

 

„Fiind cu adevărat smerit ÅŸi blând, stareÅ£ul afirma cu o siguranÅ£ă neclintită ÅŸi cu certitudine lăuntrică că omul nu poate înÅ£elege pe Dumnezeu prin „mintea” sa, ci numai „prin Duhul Sfânt”. De aceea, Sfânta Scriptură, „scrisă de Duhul Sfânt” nu poate fi cu adevărat înÅ£eleasă prin studii ÅŸtiinÅ£ifice; acestea nu vor sesiza decât detalii ÅŸi unele aspecte exterioare, nicidecum fiinÅ£a ei.”[3]

 

Nu există metodă ÅŸtiinÅ£ifică care să garanteze interpretarea Scripturii. ÎnÅ£elegerea teologică nu Å£ine de o metodă ÅŸi de eventualul exerciÅ£iu autonom al minÅ£ii. Ea Å£ine de minte în măsura în care Dumnezeu lucrează prin omul integral, ÅŸi deci ÅŸi prin mintea acestuia. ÎnÅ£elegerea teologică operează însă la nivel existenÅ£ial. Ea este legată fundamental de actul de viaÅ£ă. Cuvântul Scripturii cere hermeneutica Duhului Sfânt, lucrătoare în credincios prin „mintea lui Hristos” (1 Co 2, 16) pe care creÅŸtinul trebuie să se străduiască să o dobândească.

 

Pr. Răzvan Ionescu