Starețul Simeon : Despre răbdare ÃŽntâlnire cu monahiile de la mănăstirea Tismana (II)

Arhimandritul Simeon : Am vorbit la început despre inspirație. Când avem inspirația, totul e bine. Părintele Sofronie ne-a învățat că, în viața duhovnicească, trecem prin diferite perioade. În general, pentru a porni pe calea duhnovniciei, trebuie un dar de la Dumnezeu, care ne cheamă. Dacă nu am primit la un moment dat harul lui Dumnezeu, nu am fi pornit niciodată, nici în lume, nici în mănăstire. Dar este o rânduială duhovnicească prin care vedem această primă perioadă a harului, când Dumnezeu este cu noi și totul este ușor : ne e ușor să ne rugăm, ne e ușor să iubim pe aproapele, ne e firesc și la îndemână să trăim după poruncile lui Hristos. Să spunem că după această primăvară dintâi care ține o vreme mai mult sau mai puțin îndelungată, vine o perioadă pe care am putea-o numi de pierdere a harului. Aceasta poate fi o adevărată pierdere datorată unui gând păcătos sau unei fapte păcătoase, și/sau amândurora. Pedagogia lui Dumnezeu este ascunsă. Dar, pentru simplitate, aș numi perioada aceasta o perioadă de pierdere a harului. Ea este esențială pe calea mântuirii. Căci atunci putem fie să ne pierdem curajul și să părăsim lupta, fie dimpotrivă să ne întărim în răbdare, să trăim și să făptuim mai departe ca atunci când aveam harul lui Dumnezeu asupra noastră. Este nevoie de această perioadă de pierdere a harului, la fel de mult cum este nevoie ca un copil, la un moment dat, să nu mai fie purtat în brațele mamei sale, să înceapă să meargă el însuși fără să mai fie ținut tot timpul de cineva.

Åži dacă ne întărim în răbdare în această vreme de încercare sau de trecere prin pustiu, atunci vine cea de-a treia perioadă care este redobândirea harului. Se poate spune că această a doua perioadă este cea în care omul crește cu adevărat, se zidește; la început, el numai primise ce i se dădea, acum este o perioadă de asimilare pentru a ajunge la ceea ce sfântul Pavel numește plinirea vârstei lui Hristos. În această a doua perioadă este esențială virtutea răbdării. Părintele Sofronie a fost duhnovnic în mai multe mănăstiri grecești de la Muntele Athos, și spunea că unul dintre cuvintele pe care un duhovnic le folosește cel mai des când dă un sfat, este « răbdare ». Deci răbdarea, care poate părea un lucru destul de mediocru, este totuși de căpătâi, căci ea ne ajută să mergem mai departe în această perioadă de încercare. Un călugăr rus a făcut și el un fel de schemă a vieții duhovnicești, prima perioadă a primirii harului, o asimila cu credința, a doua perioadă a pierderii harului o asimila cu nădejdea, când încă nu avem ceea ce căutăm, dar suntem totuși purtați, iar în smerenia sa nu s-a socotit vrednic de a vorbi despre cea de-a treia perioadă, plinătatea, pe care o asociază iubirii. Deci credință, nădejde, iubire, cele trei virtuți de căpătâi. Cea de-a doua virtute de căpătâi, este răbdarea, hypomonia.