publicat in Istorie şi Ortodoxie pe 7 Decembrie 2021, 05:22
Despre Sfântul Ignatie Teoforul, sărbătorit în fiecare an de Biserica Ortodoxă la 20 decembrie, nu avem foarte multe informații. Nu știm anul nașterii sale, nu i se cunoaşte originea sau educația. Singurele informații certe le avem din corespondența purtată cu diferite biserici, în drumul său spre martiriul de la Roma, din anul 107, în timpul împăratului Traian (98-117).
Citind scrisorile Sfântului Ignatie Teoforul l-am putea caracteriza cu ușurință ca pe un episcop cu trăsături de foc. Un joc de cuvinte care face trimitere la cuvântul „ignis” – foc –, din latină, care îl și defineşte pe Sfântul Ignatie, episcopul Antiohiei. Trăsături de foc nu pentru că ar fi avut un caracter tăios, ci pentru credința lui arzătoare, asumată și devotată. Luat în brațe de Mântuitorul Hristos („Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, și a zis: Adevărat zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor.” Matei 18, 2-4), Sfântul Ignatie este fără doar și poate chipul model de slujitor mărturisitor al Mântuitorului Hristos. Frumoasa tradiție care afirmă că după moarte i s-a tăiat inima în bucăți și că fiecare bucată purta, scris cu litere de aur, numele Fiului lui Dumnezeu Întrupat ne arată puterea credinței lui mărturisitoare. O credință atât de mărturisitoare, încât le spunea locuitorilor din cetatea Efesului că diavolul nu a cunoscut trei taine: „Stăpânitorul veacului acestuia n-a cunoscut fecioria Mariei, nașterea lui Hristos din ea și moartea Domnului. Trei taine răsunătoare, care s-au săvârșit în tăcerea lui Dumnezeu.” (Epistola către Efeseni 19, 1-2). Iar Sfânta Euharistie nu este altceva decât „leacul nemuririi” (Epistola către Efeseni 20, 2). Tainele despre care Sfântul Ignatie ne vorbește sunt, de fapt, tainele fundamentale ale mântuirii noastre: Întruparea Fiului lui Dumnezeu, nașterea Lui din Fecioara Maria, adică pururea fecioria Maicii Domnului și, îndeosebi, moartea Domnului, o moarte spre Înviere și spre mântuirea neamului omenesc. Leacul nemuririi, adică Sfânta Cuminecătură, este hrana necesară pentru a trăi veșnic în și cu Hristos Domnul.
Cântările de la slujba Utreniei din 20 decembrie fac o frumoasă paralelă între Sfântul Ignatie și Apostolul Neamurilor, amândoi fiind chemați să mărturisească la Roma (Faptele Apostolilor 23, 11): „Fiind legat ca și Pavel, ai pornit la Roma, împreună cu fiarele cele cuvântătoare, înțelepte Ignatie; dar chiar legat fiind, n-ai încetat a întări Biserica, scriind tuturor ierarhilor lui Hristos de prin cetăți să aibă îndrăzneală.”1. Sfântul Ignatie nu le-a cerut ierarhilor doar să aibă îndrăzneală, ci pe toți creștinii i-a îndemnat să aibă acest curaj al asumării cât mai depline a mărturisirii Mântuitorului Hristos, într-o lume păgână și adversă Evangheliei. Le spunea Sfântul Ignatie creștinilor din cetatea Magneziei: „se cuvine, dar, nu numai să ne numim creștini, ci să și fim” (Epistola către Magnezieni 4, 1). Un îndemn valabil și pentru noi, creștinii de astăzi, știind că drumul spre sfințenie, spre desăvârșire, este presărat cu momente cheie, de asumare și de mărturisire a Fiului lui Dumnezeu Întrupat, Hristos Domnul.
1. „Canonul Sfântului Ignatie”, Mineiul pe Decembrie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 318.