Cimitirele militare române din Franța

În Franța, la Soultzmatt, se află cel mai mare cimitir român din străinătate, dar nu singurul. Trebuie menținate și careurile românești de la Haguenau – oraș situat la patruzeci de kilometri nord de Strasbourg – și Dieuze, în Lorena, nu departe de Nancy. Dacă s‑ar ține seama doar de numărul mormintelor pe care le adăpostesc (Soultzmatt, 678; Haguenau, 475; Dieuze, 943) s‑ar putea conchide că cimitirul de la Dieuze este totuși cel mai important. Doar că, în ciuda numărului impresionant de morminte, el nu reprezintă decât o parcelă dintr‑o necropolă națională franceză mult mai mare, cu statut și ceremonii aparte, care găzduiește, alături de români, și osemintele multor soldați de alte naționalități. Există, în sfârșit, cruci sau osuare cu nume românești, în număr mai mic, e drept, și în alte localități din răsăritul sau din nordul Franței, cum ar fi Labry (166, în osuar mixt), Mulhouse (36), Rethel (16), Sedan‑Torcy (24), Senones (11), Signy‑l’Abbaye (12), Hirson (278), Maubeuge (92), Effry (55), Cambrai‑Route de Solesmos (41), Cambrai‑la Porte de Paris (20), Douai (14), Assevent (12) etc.

Cum se explică existența acestor morminte românești într‑un spațiu geografic atât de restrâns? Răspunsul vine de la condițiile în care a intrat România în Primul Război Mondial, în 1916: într‑adevăr, eroii români care odihnesc în Franța, în număr de 3030, au fost cu toții prizonieri de război la germani și erau trimiși să lucreze în spatele frontului de vest; iar cei mai mulți dintre ei (70%) au murit de frig și de foame în scurtul răstimp dintre lunile ianuarie și aprilie 1917. Expresiile care se întâlnesc cel mai adesea în declarațiile martorilor vremii și ale istoricilor, atunci când evocă împrejurările morții lor, sunt: „tratamente degradante și inumane”, „genocid”, „tragedie”. Cu precizarea, la fel de recurentă, că au murit așa „doar pentru că erau români”.

Să ne amintim că decizia României de a intra în război alături de Aliații Antantei – 4/17 august 1916 – a provocat consternare în Germania, care s‑a considerat trădată, cu atât mai mult cu cât familia regală a României era de origine germană. Circumstanță agravantă: ofensiva germano‑bulgară care s‑a declanșat în perioada imediat următoare în Dobrogea, continuată cu joncțiunea detașamentelor austro‑ungare, a cauzat înfrângeri însemnate armatei române, încă nepregătită pentru operațiuni de asemenea anvergură. S‑au purtat lupte crâncene pe mai multe fronturi, iar în cele din urmă, pe data de 6 decembrie 1916, armata germană a ocupat orașul București, guvernul fiind nevoit să se refugieze pentru o vreme la Iași. Cei mai mulți prizonieri de război români care vor ajunge în Alsacia și Lorena proveneau din militarii capturați de Armata a IX‑a germană, condusă de generalul von Falkenhayn, în luptele din ținuturile subcarpatice ale Munteniei și Olteniei. Astfel, între 1 și 18 noiembrie 1916 au fost făcuți prizonieri 189 de ofițeri și 19338 de subofițeri și soldați români. Aceștia se adăugau celor în jur de 28000 luați prizonieri după lupta de la Turtucaia (1‑6 septembrie 1916), împărțiți ulterior între armatele germană, bulgară și turcă. Cei afectați armatei germane au fost încărcați în trenuri neîncălzite și fără hrană și trimiși în Germania, în lagărele de prizonieri de la Lamsdorf (13539) și Neuhammer (2237), situate în Prusia orientală, precum și în cel de la Tuchel (sau Tuchalà), din Polonia (2398). Mulți dintre ei au murit de frig în timpul transportului sau la puțin timp după sosirea la destinație.

Începând cu luna decembrie 1916, dar mai ales ianuarie 1917, românii din Tuchel vor fi transferați în mare parte în Mosela și Alsacia și împărțiți în detașamente al căror efectiv varia în funcție de necesitățile concrete (între 5 și 70 de persoane), în special pentru a efectua muncile grele din spatele frontului – săpatul tranșeelor, transportul răniților sau al morților, construcția de barăci, de cimitire sau de căi ferate către linia frontului (am descoperit acum câțiva ani, într‑o pădure din Vosgi, un mic monument de piatră, cunoscut de localnici drept Monumentul Românilor, care se afla inițial în centrul cimitirului militar german din acel loc, mutat ulterior la Senones).

Cât despre cei trimiși în Lorena și în celelalte regiuni din estul sau din nordul Franței ca să lucreze în minele de potasiu, în minele de fier și în agricultură, aceștia proveneau din lagărul de prizonieri de la Lamsdorf. Închiși în barăci insalubre, lipsiti de încălzire, privați în mod inenționat de hrană și de îngrijiri medicale, maltratați și loviți de soldații germani care‑i păzeau, mai mult de două treimi dintre prizonierii români au pierit în iarna crâncenă a anului 1917 (datele înscrise pe cruci atestă că mureau și câte 25‑30 pe zi!) și au fost înhumați în grabă în cimitirele locale sau în gropi comune. Între anii 1920 și 1924 s‑au format mai multe comitete mixte franco‑române care au identificat mormintele și i‑au regrupat apoi în necropolele militare pe care le cunoaștem.

Cimitirul de la Soultzmatt a fost inaugurat pe data de 9 aprilie 1924, în prezența regelui Ferdinand I și a reginei Maria, așa cum precizează plăcile comemorative. Pe lângă informațiile pe care le furnizează documentele oficiale, arhivele din Alsacia‑Lorena regrupează și multe mărturii ale localnicilor, impresionante prin dramatismul lor, descriind crâmpeie de viață, scurte dialoguri, ajutorul implorat cel mai adesea din priviri și gesturi, încercarea alsacienilor de a înșela vigilența supraveghetorilor și de a‑i ajuta cu hrană, pedepsele brutale atunci când aceste „abateri” erau descoperite etc. etc. Tot din spusele localnicilor se știe, de pildă, că atunci când așezau sicriul în groapă grupul de români se rânduia în cerc, unul dintre ei rostea o rugăciune, iar ceilalți cântau „ceva în limba lor” (fără îndoială „Cu sfinții odihnește” și „Veșnica pomenire”, atât de cunoscute în popor).

Venind dintr‑un trecut care abia depășește un veac, cimitirele militare române vor dăinui peste timp ca mărturie a înfrățirii dintre popoarele român și francez, pecetluită prin jertfa înaintașilor noștri „morți pentru Franța” (după cum este scris pe crucile albe), iar chemarea celor de azi și a generațiilor viitoare, trăitori vremelnici pe aceste meleaguri, este de a păstra nestinsă candela amintirii de la căpătâiul lor. Prin rugăciune, recunoștință și veghe neîntreruptă.

Bibliografie:

• Jean Nouzille, Le calvaire des prisonniers de guerre roumains en Alsace et Lorraine 1917‑1918, București, Editura militară, 1991 (există și în traducere românească);
• Jean‑Yves Conrad, Mémoriel des 3030 soldats roumains « morts pour al France » durant la Grande Guerre, 1916 – 1918, București, Tracus Arte, 2019.