Cimitirele militare române din Franţa

În Franţa, la Soultzmatt, se află cel mai mare cimitir român din străinătate, dar nu singurul. Trebuie menţinate şi careurile româneşti de la Haguenau – oraş situat la patruzeci de kilometri nord de Strasbourg – şi Dieuze, în Lorena, nu departe de Nancy. Dacă s‑ar ţine seama doar de numărul mormintelor pe care le adăpostesc (Soultzmatt, 678; Haguenau, 475; Dieuze, 943) s‑ar putea conchide că cimitirul de la Dieuze este totuşi cel mai important. Doar că, în ciuda numărului impresionant de morminte, el nu reprezintă decât o parcelă dintr‑o necropolă naţională franceză mult mai mare, cu statut şi ceremonii aparte, care găzduieşte, alături de români, şi osemintele multor soldaţi de alte naţionalităţi. Există, în sfârşit, cruci sau osuare cu nume româneşti, în număr mai mic, e drept, şi în alte localităţi din răsăritul sau din nordul Franţei, cum ar fi Labry (166, în osuar mixt), Mulhouse (36), Rethel (16), Sedan‑Torcy (24), Senones (11), Signy‑l’Abbaye (12), Hirson (278), Maubeuge (92), Effry (55), Cambrai‑Route de Solesmos (41), Cambrai‑la Porte de Paris (20), Douai (14), Assevent (12) etc.

Cum se explică existenţa acestor morminte româneşti într‑un spaţiu geografic atât de restrâns? Răspunsul vine de la condiţiile în care a intrat România în Primul Război Mondial, în 1916: într‑adevăr, eroii români care odihnesc în Franţa, în număr de 3030, au fost cu toţii prizonieri de război la germani şi erau trimişi să lucreze în spatele frontului de vest; iar cei mai mulţi dintre ei (70%) au murit de frig și de foame în scurtul răstimp dintre lunile ianuarie şi aprilie 1917. Expresiile care se întâlnesc cel mai adesea în declaraţiile martorilor vremii şi ale istoricilor, atunci când evocă împrejurările morţii lor, sunt: „tratamente degradante şi inumane”, „genocid”, „tragedie”. Cu precizarea, la fel de recurentă, că au murit aşa „doar pentru că erau români”.

Să ne amintim că decizia României de a intra în război alături de Aliaţii Antantei – 4/17 august 1916 – a provocat consternare în Germania, care s‑a considerat trădată, cu atât mai mult cu cât familia regală a României era de origine germană. Circumstanţă agravantă: ofensiva germano‑bulgară care s‑a declanşat în perioada imediat următoare în Dobrogea, continuată cu joncţiunea detaşamentelor austro‑ungare, a cauzat înfrângeri însemnate armatei române, încă nepregătită pentru operaţiuni de asemenea anvergură. S‑au purtat lupte crâncene pe mai multe fronturi, iar în cele din urmă, pe data de 6 decembrie 1916, armata germană a ocupat oraşul Bucureşti, guvernul fiind nevoit să se refugieze pentru o vreme la Iaşi. Cei mai mulţi prizonieri de război români care vor ajunge în Alsacia şi Lorena proveneau din militarii capturaţi de Armata a IX‑a germană, condusă de generalul von Falkenhayn, în luptele din ţinuturile subcarpatice ale Munteniei şi Olteniei. Astfel, între 1 şi 18 noiembrie 1916 au fost făcuţi prizonieri 189 de ofiţeri şi 19338 de subofiţeri şi soldaţi români. Aceştia se adăugau celor în jur de 28000 luaţi prizonieri după lupta de la Turtucaia (1‑6 septembrie 1916), împărţiţi ulterior între armatele germană, bulgară şi turcă. Cei afectaţi armatei germane au fost încărcaţi în trenuri neîncălzite şi fără hrană şi trimişi în Germania, în lagărele de prizonieri de la Lamsdorf (13539) şi Neuhammer (2237), situate în Prusia orientală, precum şi în cel de la Tuchel (sau Tuchalà), din Polonia (2398). Mulţi dintre ei au murit de frig în timpul transportului sau la puţin timp după sosirea la destinaţie.

Începând cu luna decembrie 1916, dar mai ales ianuarie 1917, românii din Tuchel vor fi transferaţi în mare parte în Mosela şi Alsacia şi împărţiţi în detaşamente al căror efectiv varia în funcţie de necesităţile concrete (între 5 şi 70 de persoane), în special pentru a efectua muncile grele din spatele frontului – săpatul tranşeelor, transportul răniţilor sau al morţilor, construcţia de barăci, de cimitire sau de căi ferate către linia frontului (am descoperit acum câţiva ani, într‑o pădure din Vosgi, un mic monument de piatră, cunoscut de localnici drept Monumentul Românilor, care se afla iniţial în centrul cimitirului militar german din acel loc, mutat ulterior la Senones).

Cât despre cei trimişi în Lorena şi în celelalte regiuni din estul sau din nordul Franţei ca să lucreze în minele de potasiu, în minele de fier şi în agricultură, aceştia proveneau din lagărul de prizonieri de la Lamsdorf. Închişi în barăci insalubre, lipsiti de încălzire, privaţi în mod inenţionat de hrană şi de îngrijiri medicale, maltrataţi şi loviţi de soldaţii germani care‑i păzeau, mai mult de două treimi dintre prizonierii români au pierit în iarna crâncenă a anului 1917 (datele înscrise pe cruci atestă că mureau şi câte 25‑30 pe zi!) şi au fost înhumaţi în grabă în cimitirele locale sau în gropi comune. Între anii 1920 şi 1924 s‑au format mai multe comitete mixte franco‑române care au identificat mormintele și i‑au regrupat apoi în necropolele militare pe care le cunoaştem.

Cimitirul de la Soultzmatt a fost inaugurat pe data de 9 aprilie 1924, în prezenţa regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, aşa cum precizează plăcile comemorative. Pe lângă informaţiile pe care le furnizează documentele oficiale, arhivele din Alsacia‑Lorena regrupează şi multe mărturii ale localnicilor, impresionante prin dramatismul lor, descriind crâmpeie de viaţă, scurte dialoguri, ajutorul implorat cel mai adesea din priviri şi gesturi, încercarea alsacienilor de a înşela vigilenţa supraveghetorilor şi de a‑i ajuta cu hrană, pedepsele brutale atunci când aceste „abateri” erau descoperite etc. etc. Tot din spusele localnicilor se ştie, de pildă, că atunci când aşezau sicriul în groapă grupul de români se rânduia în cerc, unul dintre ei rostea o rugăciune, iar ceilalţi cântau „ceva în limba lor” (fără îndoială „Cu sfinţii odihneşte” şi „Veşnica pomenire”, atât de cunoscute în popor).

Venind dintr‑un trecut care abia depăşeşte un veac, cimitirele militare române vor dăinui peste timp ca mărturie a înfrăţirii dintre popoarele român şi francez, pecetluită prin jertfa înaintaşilor noştri „morţi pentru Franţa” (după cum este scris pe crucile albe), iar chemarea celor de azi şi a generaţiilor viitoare, trăitori vremelnici pe aceste meleaguri, este de a păstra nestinsă candela amintirii de la căpătâiul lor. Prin rugăciune, recunoştinţă şi veghe neîntreruptă.

Bibliografie:

• Jean Nouzille, Le calvaire des prisonniers de guerre roumains en Alsace et Lorraine 1917‑1918, Bucureşti, Editura militară, 1991 (există şi în traducere românească);
• Jean‑Yves Conrad, Mémoriel des 3030 soldats roumains « morts pour al France » durant la Grande Guerre, 1916 – 1918, Bucureşti, Tracus Arte, 2019.