Cimitirele militare române din FranÅ£a

În FranÅ£a, la Soultzmatt, se află cel mai mare cimitir român din străinătate, dar nu singurul. Trebuie menÅ£inate ÅŸi careurile româneÅŸti de la Haguenau – oraÅŸ situat la patruzeci de kilometri nord de Strasbourg – ÅŸi Dieuze, în Lorena, nu departe de Nancy. Dacă s‑ar Å£ine seama doar de numărul mormintelor pe care le adăpostesc (Soultzmatt, 678; Haguenau, 475; Dieuze, 943) s‑ar putea conchide că cimitirul de la Dieuze este totuÅŸi cel mai important. Doar că, în ciuda numărului impresionant de morminte, el nu reprezintă decât o parcelă dintr‑o necropolă naÅ£ională franceză mult mai mare, cu statut ÅŸi ceremonii aparte, care găzduieÅŸte, alături de români, ÅŸi osemintele multor soldaÅ£i de alte naÅ£ionalităÅ£i. Există, în sfârÅŸit, cruci sau osuare cu nume româneÅŸti, în număr mai mic, e drept, ÅŸi în alte localităÅ£i din răsăritul sau din nordul FranÅ£ei, cum ar fi Labry (166, în osuar mixt), Mulhouse (36), Rethel (16), Sedan‑Torcy (24), Senones (11), Signy‑l’Abbaye (12), Hirson (278), Maubeuge (92), Effry (55), Cambrai‑Route de Solesmos (41), Cambrai‑la Porte de Paris (20), Douai (14), Assevent (12) etc.

Cum se explică existenÅ£a acestor morminte româneÅŸti într‑un spaÅ£iu geografic atât de restrâns? Răspunsul vine de la condiÅ£iile în care a intrat România în Primul Război Mondial, în 1916: într‑adevăr, eroii români care odihnesc în FranÅ£a, în număr de 3030, au fost cu toÅ£ii prizonieri de război la germani ÅŸi erau trimiÅŸi să lucreze în spatele frontului de vest; iar cei mai mulÅ£i dintre ei (70%) au murit de frig și de foame în scurtul răstimp dintre lunile ianuarie ÅŸi aprilie 1917. Expresiile care se întâlnesc cel mai adesea în declaraÅ£iile martorilor vremii ÅŸi ale istoricilor, atunci când evocă împrejurările morÅ£ii lor, sunt: „tratamente degradante ÅŸi inumane”, „genocid”, „tragedie”. Cu precizarea, la fel de recurentă, că au murit aÅŸa „doar pentru că erau români”.

Să ne amintim că decizia României de a intra în război alături de AliaÅ£ii Antantei – 4/17 august 1916 – a provocat consternare în Germania, care s‑a considerat trădată, cu atât mai mult cu cât familia regală a României era de origine germană. CircumstanÅ£ă agravantă: ofensiva germano‑bulgară care s‑a declanÅŸat în perioada imediat următoare în Dobrogea, continuată cu joncÅ£iunea detaÅŸamentelor austro‑ungare, a cauzat înfrângeri însemnate armatei române, încă nepregătită pentru operaÅ£iuni de asemenea anvergură. S‑au purtat lupte crâncene pe mai multe fronturi, iar în cele din urmă, pe data de 6 decembrie 1916, armata germană a ocupat oraÅŸul BucureÅŸti, guvernul fiind nevoit să se refugieze pentru o vreme la IaÅŸi. Cei mai mulÅ£i prizonieri de război români care vor ajunge în Alsacia ÅŸi Lorena proveneau din militarii capturaÅ£i de Armata a IX‑a germană, condusă de generalul von Falkenhayn, în luptele din Å£inuturile subcarpatice ale Munteniei ÅŸi Olteniei. Astfel, între 1 ÅŸi 18 noiembrie 1916 au fost făcuÅ£i prizonieri 189 de ofiÅ£eri ÅŸi 19338 de subofiÅ£eri ÅŸi soldaÅ£i români. AceÅŸtia se adăugau celor în jur de 28000 luaÅ£i prizonieri după lupta de la Turtucaia (1‑6 septembrie 1916), împărÅ£iÅ£i ulterior între armatele germană, bulgară ÅŸi turcă. Cei afectaÅ£i armatei germane au fost încărcaÅ£i în trenuri neîncălzite ÅŸi fără hrană ÅŸi trimiÅŸi în Germania, în lagărele de prizonieri de la Lamsdorf (13539) ÅŸi Neuhammer (2237), situate în Prusia orientală, precum ÅŸi în cel de la Tuchel (sau Tuchalà), din Polonia (2398). MulÅ£i dintre ei au murit de frig în timpul transportului sau la puÅ£in timp după sosirea la destinaÅ£ie.

Începând cu luna decembrie 1916, dar mai ales ianuarie 1917, românii din Tuchel vor fi transferaÅ£i în mare parte în Mosela ÅŸi Alsacia ÅŸi împărÅ£iÅ£i în detaÅŸamente al căror efectiv varia în funcÅ£ie de necesităÅ£ile concrete (între 5 ÅŸi 70 de persoane), în special pentru a efectua muncile grele din spatele frontului – săpatul tranÅŸeelor, transportul răniÅ£ilor sau al morÅ£ilor, construcÅ£ia de barăci, de cimitire sau de căi ferate către linia frontului (am descoperit acum câÅ£iva ani, într‑o pădure din Vosgi, un mic monument de piatră, cunoscut de localnici drept Monumentul Românilor, care se afla iniÅ£ial în centrul cimitirului militar german din acel loc, mutat ulterior la Senones).

Cât despre cei trimiÅŸi în Lorena ÅŸi în celelalte regiuni din estul sau din nordul FranÅ£ei ca să lucreze în minele de potasiu, în minele de fier ÅŸi în agricultură, aceÅŸtia proveneau din lagărul de prizonieri de la Lamsdorf. ÎnchiÅŸi în barăci insalubre, lipsiti de încălzire, privaÅ£i în mod inenÅ£ionat de hrană ÅŸi de îngrijiri medicale, maltrataÅ£i ÅŸi loviÅ£i de soldaÅ£ii germani care‑i păzeau, mai mult de două treimi dintre prizonierii români au pierit în iarna crâncenă a anului 1917 (datele înscrise pe cruci atestă că mureau ÅŸi câte 25‑30 pe zi!) ÅŸi au fost înhumaÅ£i în grabă în cimitirele locale sau în gropi comune. Între anii 1920 ÅŸi 1924 s‑au format mai multe comitete mixte franco‑române care au identificat mormintele și i‑au regrupat apoi în necropolele militare pe care le cunoaÅŸtem.

Cimitirul de la Soultzmatt a fost inaugurat pe data de 9 aprilie 1924, în prezenÅ£a regelui Ferdinand I ÅŸi a reginei Maria, aÅŸa cum precizează plăcile comemorative. Pe lângă informaÅ£iile pe care le furnizează documentele oficiale, arhivele din Alsacia‑Lorena regrupează ÅŸi multe mărturii ale localnicilor, impresionante prin dramatismul lor, descriind crâmpeie de viaÅ£ă, scurte dialoguri, ajutorul implorat cel mai adesea din priviri ÅŸi gesturi, încercarea alsacienilor de a înÅŸela vigilenÅ£a supraveghetorilor ÅŸi de a‑i ajuta cu hrană, pedepsele brutale atunci când aceste „abateri” erau descoperite etc. etc. Tot din spusele localnicilor se ÅŸtie, de pildă, că atunci când aÅŸezau sicriul în groapă grupul de români se rânduia în cerc, unul dintre ei rostea o rugăciune, iar ceilalÅ£i cântau „ceva în limba lor” (fără îndoială „Cu sfinÅ£ii odihneÅŸte” ÅŸi „VeÅŸnica pomenire”, atât de cunoscute în popor).

Venind dintr‑un trecut care abia depăÅŸeÅŸte un veac, cimitirele militare române vor dăinui peste timp ca mărturie a înfrăÅ£irii dintre popoarele român ÅŸi francez, pecetluită prin jertfa înaintaÅŸilor noÅŸtri „morÅ£i pentru FranÅ£a” (după cum este scris pe crucile albe), iar chemarea celor de azi ÅŸi a generaÅ£iilor viitoare, trăitori vremelnici pe aceste meleaguri, este de a păstra nestinsă candela amintirii de la căpătâiul lor. Prin rugăciune, recunoÅŸtinÅ£ă ÅŸi veghe neîntreruptă.

Bibliografie:

• Jean Nouzille, Le calvaire des prisonniers de guerre roumains en Alsace et Lorraine 1917‑1918, BucureÅŸti, Editura militară, 1991 (există ÅŸi în traducere românească);
• Jean‑Yves Conrad, Mémoriel des 3030 soldats roumains « morts pour al France » durant la Grande Guerre, 1916 – 1918, BucureÅŸti, Tracus Arte, 2019.