„La Cincizecime omul tace și vorbește Sfântul Duh în el”

Alexandru Ojică: Biserica, instituţie văzută, a luat naștere în ziua Cincizecimii, când „toți [apostolii] erau împreună în același loc” (Fapte 2, 1). Unitatea și comuniunea, roade ale prezenței Duhului Sfânt, sunt așadar elemente indispensabile primei comunități creștine. Cât de mult au contat aceste roade în misiunea pe care Biserica a desfășurat‑o la „toate neamurile care sunt sub cer” (Fapte 2, 5)?

Petre Guran: Începutul misiunii este grevat de neînțelegerea amplorii ei. În jurul nucleului iudaic, cu centrul la Ierusalim, trăiau diferite neamuri înrudite cu iudeii, descendenți ai altor triburi ale lui Israel, cum erau samaritenii, alături de alte neamuri semite, cu care iudeii au trăit în simbioză, de pildă elenizații și romanizaţii. Acesta era micul univers internațional al iudaismului, căruia Iisus i se adresase deja (samarineni, canaaneni, gadareni, fenicieni din Tir și Sidon). O dată cu Cincizecimea acest cerc se lărgește către absolut toate neamurile. A fost nevoie ca Petru să aibă o vedenie, şi anume că toate neamurile sunt curate, apoi să vină Pavel, format în școala fariseilor, să‑și pledeze cauza extinderii Evangheliei la toate neamurile, pentru ca mesajul Pogorârii Duhului Sfânt să fie înțeles. Abia cu plecarea apostolilor spre noi orizonturi s‑a descătușat cu adevărat această energie universalistă. Cu toate acestea, punctele de sprijin ale misiunilor apostolice au fost comunitățile iudaice dispersate în întreaga lume. Israel s‑a extins în întreaga lume, înglobând‑o în cunoașterea adevăratului Dumnezeu.

Universalitatea este foarte greu de trăit, nu numai din cauza barierei lingvistice (în antichitate aceasta era depășită prin cele două limbi de circulație internațională, greaca și latina, iar azi prin engleză), ci și din cauza faptului că este contraintuitiv și împotriva experienței de viață primară. Universalismul la care cheamă Hristos este o provocare pe măsura îndemnului de a‑ți iubi dușmanul. Ne naștem într‑o familie și învățăm de mici să fim solidari cu familia și casa părintească, fiindcă acesta e primul univers cunoscut și familiar. Ceea ce se situează în afară este necunoscutul, în mod potențial periculos. Cercurile spațiului familiar se lărgesc pe măsură ce creștem, dar nu devin niciodată coextensive universului, fiindcă ființa umană este limitată în timp și spațiu. Numai dezvoltarea ființei spirituale în noi ne permite să depășim aceste limite materiale. Unitatea și comuniunea primilor creștini erau în mod natural trăite prin punctul convergent care era Iisus Hristos. Unitatea era de credință.

A.O.: Lista neamurilor enumerate de Sfântul Luca (Fapte 2, 9‑11) a dus la nenumărate interpretări din partea bibliștilor, cea mai răspândită fiind ideea că, prin aceste neamuri, evanghelistul Luca a avut în vedere întreaga lume. Cât de reprezentative sunt aceste neamuri pentru Imperiul Roman din timpul Apostolilor? Ce mesaj vrea să transmită Sfântul Evanghelist Luca?

P.G.: Această unitate, în pofida diversității limbilor, trimite direct la diferența dintre divinitățile poliade, idolii neamurilor, care întăresc un neam și‑l închid în sine, și Hristos, care este identic în toate limbile. În mod limpede, neamurile enumerate depășesc diversitatea din Imperiul Roman. Universalitatea creștinismului nu se limitează la cea a Imperiului Roman. Enumerarea neamurilor indică la modul cât mai autentic posibil universul cunoscut la acea vreme. Mezii și parții reprezintă celălalt imperiu cu pretenții universale în epocă, al treilea Imperiu Persan din platoul iranian. Imperiul Part este principalul competitor al Imperiului Roman, de aceea trebuie remarcat faptul că enumerarea începe cu aceștia. Mesajul s‑a întruchipat în răspândirea creștinismului pe întreg globul. 

A.O.: Condacul din Duminica Rusaliilor („Când Cel Preaînalt, pogorându‑Se, a amestecat limbile, a despărțit neamurile; iar când a împărțit limbile cele de foc, la o unire pe toți a chemat; și cu un glas slăvim pe Duhul cel Preasfânt”) pune în antiteză evenimentul harismatic de la Cincizecime cu cel din Vechiul Testament, când au fost amestecate limbile (Geneză 11). Care este, de fapt, mesajul pe care creștinul trebuie să‑l deprindă permanent în Biserică?

P.G.: Amestecarea limbilor la construcția turnului din Babilon reprezintă o ipostază repetitivă a umanității, aceea a rebelului, a omului care vrea să devină Dumnezeu prin propriile forțe, care vrea să‑i smulgă lui Dumnezeu cerul. Așa a procedat și Adam în rai, căci s‑a lăsat ispitit de ideea de a deveni ca Dumnezeu, așa au procedat generațiile de dinainte de potop, în care s‑a petrecut amestecul dintre fiii lui Dumnezeu și fiicele oamenilor (Facere 6), așa au făcut și constructorii Babilonului, și de fapt toți creatorii de utopii de‑a lungul istoriei. Este dorința de înveșnicire aici, pe pământul izgonirii. Este ispita răzbunării pe Dumnezeu, replicând primul rai pe pământ; dar rezultatul este chiar iadul. Unitatea de înțelegere de la Cincizecime este antiteza orgoliului uman. Fiecare își suspendă divinitatea poliadă care îi dă identitea ontologică de descendent dintr‑un zeu fondator al cetății. La Cincizecime omul tace și vorbește Sfântul Duh în el. Mă refer acum la tăcerea ascultătorilor de la Cincizecime. Ei aud cu urechea minții ceea ce Duhul comunică identic în orice limbă. 

Despre unitatea Bisericii trebuie să ne amintim că este în „Duh și în Adevăr” (In 4, 23). Sfântul Siluan aduce mărturie asupra faptului că omul care s‑a unit cu Hristos s‑a unit cu toată umanitatea și cu fiecare om în parte. Această unitate ontologică și spirituală are ca expresie taumaturgică „străvederea”, capacitatea omului îndumnezeit de a cunoaște tainele inimii aproapelui său, căci prin Hristos s‑a unit cu acesta. La fel va fi și unitatea eshatologică a Bisericii: câți vor fi întru Hristos vor fi într‑un gând și între ei, iar câți vor fi îmbracăt un idol în aparențele creștinismului vor alege să se despartă, de dragul „zeciuielii din izmă, din mărar şi din chimen” (Mt 23, 23).

A.O.: Biserica, instituție văzută, a cunoscut în istoria ei diverse relații cu autoritatea statală, de la „simfonia” bizantină la procesul de secularizare, ale cărui consecințe le trăim. Ce însemnătate are pentru un istoric sărbătoarea Rusaliilor, în anul 2020?

P.G.: Până să ajungă la „simfonie”, relația comunităților creștine a început prin persecuție, indiferență şi toleranță. La trei secole după Răstignirea lui Iisus din Nazaret s‑a petrecut un lucru puțin probabil în lumea romană de atunci: schimbarea radicală de atitutine a unor împărați romani față adepții lui Iisus Hristos. Este vorba despre edictul de toleranță care le restituie creştinilor proprietățile și le îngăduie să aibă un cult public, în condițiile unei multiplicități de religii și de forme cultuale, dintre care majoritatea private. Timp de un secol, cultul creștinilor a tot crescut în importanță politică, până ce împăratul Theodosie l‑a declarat drept cult dominant; iar după încă un secol și jumătate Iustinian l‑a declarat cult unic și exclusiv. Termenul de „simfonie” este o extrapolare modernă a unui cuvânt împrumutat fără precizie ideologică dintr‑o Novelă a lui Iustinian, și de aceea nu este o bună descriere a raportului dintre stat și Biserică, în antichitatea târzie. Altfel spus, nu a existat simfonie în primul mileniu, ci mai degrabă o fuziune totală între stat și Biserică, în care împăratul exercita de facto rolul de conducător al unității imperial‑bisericești. Această aparentă „simfonie” dintre Biserică și Imperiul Roman se poate să se fi transformat într‑un handicap pentru răspândirea creștinismului. Observăm că imperiile antagoniste Imperiului Roman s‑au străduit să consolideze şi să dezvolte mai multe alternative religioase la creştinism: de pildă zoroastrismul, în Imperiul Sassanid, arianismul, în regatele germanice, islamul, în Imperiul Arab, iar khazarii au optat pentru iudaism, spre a ieși din logica competiției dintre creștinism și islam. Prin acest fenomen al confesionalizării puterilor politice spațiul internațional s‑a reîntors la logica divinităților poliade, protectoare ale unui clan politic. Lucrez la o carte care încearcă să explice mai în adâncime complexitatea relațiilor dintre Biserică și societate, carte care se va intitula Ideea ortodoxă. Nostalgia despărțirii religiei de societate. Biserica nu a fost fericită nici în perioada zisă simfonică. De remarcat este faptul că biserici creștine de tot felul au înflorit și în structurile politice necreștine. Cel mai la îndemână exemplu este cel al Bisericii ortodoxe din Imperiul Otoman. Sfârșitul societăților creștine din Imperiul Otoman a fost produs de amalgamul dintre națiune și religie. Același mecanism de respingere a creștinismul a fost produs și de colonialismul occidental. Creștinismul a fost expulzat din China din această cauză, în secolul al XVIII‑lea, unde făcuse mari progrese. Pe scurt, „simfonia” a fost o mare iluzie. Secularizarea este, în parte, o reacție la „simfoniile” dintre principi și biserici, responsabile de sângeroasele războaie religioase din secolele XVI‑XVII; pe de altă parte, prin secularizare societățile au înțeles că nu pot funcționa fără o divinitate poliadă, adică fără un liant ideologic. Astfel s‑au născut idolii lumii moderne: naționalismul, comunismul, fascismul. Cu cât mai „mut și surd” este idolul, cu atât mai sângeroși sunt adoratorii săi. Aparenta criză a creștinismului în Europa ține tocmai de reflexele „simfonice” ale slujitorilor altarului. Abia când vom înțelege că a fost o greșeală punerea lui Hristos pe steagurile de luptă vom culege roadele benefice ale secularizării. Altfel, „taina fărădelegii [...] lucrează” deja în lume, după cum spune Apostolul Pavel, și totuși suntem chemați de Domnul să fim secerători în holdă, căci roada este multă. Cincizecimea ne amintește de aceste lucruri prin detalierea neamurile care se simt unite în Iisus Hristos.

A.O.: Ce ar trebui să‑i amintească sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt unui preot? Dar unui credincios?

P.G.: Că trebuie să fie ca Iona, unealtă sinergică a lui Dumnezeu. Lumea cosmopolită, aproape post‑umanistă, este Ninive, este lumea nu te aștepți să te audă cineva, darmite să te mai şi asculte. Către această lume surdă și mută este trimis preotul universal al creștinismului. Refuzul lui Iona de a‑şi împlini misiunea ţine de mizantropie, pe care o pune în cele din urmă pe seama lui Dumnezeu. Nu‑i vine să creadă că Dumnezeu se poate milostivi de creația Sa, astfel încât să difere sau chiar să anuleze o distrugere anunțată. 

Dar să nu uităm că preotul, în creștinism, este expresia condensată într‑o singură persoană, delegată de grup, a preoției universale, a întregului grup euharistic. Credincios înseamnă inițiat. Credinciosul este sfântul din epistolele pauline. Cel care se cuminecă periodic îl are pe Dumnezeu în el. Presbiterul creștin este delegat pentru gestul ritual al consacrării, dar chemarea lui Iona o are orice creștin botezat. Creştinul vorbește lumii despre Dumnezeu în primul rând prin viața pe care o duce, prin felul în care își rânduiește familia, dar și prin atâtea alte harisme ale credinței. Medicii homeopați, osteopați, medicina naturistă, acupunctura sau presopunctura sunt tot atâtea căi prin care i se poate vorbi despre Dumnezeu omului contemporan. Revenirea la materialele naturale, în arhitectură, neglijate și uitate din cauza predominanței ideologice a progresismului, este de asemenea o chemare la recunoașterea faptului că Dumnezeu a așezat tot ce îi e de folos omului în creația Sa. În agricultură, revenirea la ceea ce este natural și ecologic este o mărturie despre bunătatea lui Dumnezeu. Aici ne întâlnim cel mai des cu necesitatea de a‑I mulțumi Domnului pentru toate, și pentru roade și pentru lipsa de roade. Dacă forțăm pământul să dea roade, prin industrializare, ridicăm un turn babilonian.  

Binefacerea creștină încă suferă de o perspectivă burgheză: un om avut își rupe un fragment de timp sau un fragment, oricum imperceptibil, din avere pentru un scop altruist, gestionat de specialiști în filantropie. Or, binefacerea trebuie înțeleasă ca o dedicare a întregii vieți binelui. Trebuie depășită dihotomia dintre viața noastră, cu obiectivele ei profesionale și sociale, cu egoismele ei naturale, cu dușmăniile şi competițiile ei implicite, și actul singular, dar spectaculos, al binefacerii. Cine își dedică fiecare clipă iubirii aproapelui, fără rațiuni propagandistice și fără minciună, este un filantrop. Dar aici trebuie distins între binele comun al politicii și iubirea aproapelui. Binele comun poate să însemne ceva rău pentru un individ. Din punct de vedere creștin este inacceptabil. De fapt, cu cât mai mărunt e binele pe care‑l faci, cu atât e mai creștinesc. Imensul mesaj al Cincizecimii este că nu trebuie să demonstrezi lumii nimic, că nu trebuie să te afirmi, nu trebuie să te impui, ci doar să‑L lași pe Dumnezeu să‑ţi transfigureze munca, viața, nevinovăția, blândețea, răbdarea într‑un cuvânt pe înțelesul tuturor limbilor.