Noli me tangere
publicat in Tâlcul Evangheliei pe 7 Mai 2020, 07:01
Maria Magdalena și înțelegerea teologică a Înălțării (Ioan 20, 17)
În Evanghelia după Ioan (20, 11‑18) este descris episodul în care Hristos Cel Înviat i Se arată Mariei din Magdala, una din femeile care stăteau la picioarele Crucii (In 19, 25).1 Scena o înfăţişează pe Maria plângând în faţa mormântului (20, 11), apoi primind vestea Învierii de la doi îngeri (20, 12‑13). Textul ne prezintă o Marie care nu crede sau nu înţelege încă misterul Învierii, dar va fi cea dintâi care va primi vestea de la Hristos Însuşi: întorcându‑se de la mormânt, Îl vede pe Mântuitorul, dar îl confundă la început cu grădinarul (20, 14‑15); Hristos, însă, o strigă pe nume, iar ea îl recunoaşte şi îl numeşte „Ραββουνί” (20, 16).
În versetul 17 Hristos îi atrage atenţia Mariei Magdalena să nu se atingă de El şi îi vesteşte Înălţarea Sa la Tatăl, trimiţându‑o totodată să îi prevină de lucrul acesta şi pe ucenici. Se poate observa aici o legătură între încercarea Mariei de a‑l atinge pe Mântuitorul şi scena din Matei (28, 9), în care femeile mironosiţe Îi cuprind picioarele şi I se închină.2 Intenţia Mariei este de a‑şi exprima adorarea şi bucuria la vederea împlinirii Învierii. Joseph Blank observă că atingerea (contactul fizic) reprezintă modalitatea principală prin care „omul, în această lume, devine conştient de realitatea exterioară. Însă întâlnirea şi contactul cu Iisus Înviat se petrece într‑un alt plan, prin credinţă, prin Cuvânt sau în Duh.”3. Porunca de a nu‑L atinge pe Hristos (μή μου ἅπτου) pare să sugereze faptul că Maria I‑a cuprins picioarele sau era pe cale să o facă. Ceea ce relatează Sfântul Ioan nu are înţelesul că „Hrisos nu i‑a permis Mariei să Îl atingă (oricare ar fi fost motivul) sau că a considerat gestul ca un act de proskynesis, nepotrivit pentru cineva care nu a reuşit să cuprindă seminificaţia noii relaţii în care El a intrat prin Înviere... Problema este că Maria nu ar trebui să se «atașeze» de Hristos, să nu rămână fizic cu El.”4. Astfel, cuvintele „nu te atinge de Mine” se leagă de „mergi la fraţii Mei şi le spune”.5 Origen interpretează interdicţia Mântuitorului de a fi atins [de Maria] astfel: „(...) după ce Şi‑a distrus duşmanii, Domnul Cel tare în războaie şi puternic avea nevoie de o purificare ce nu îi putea fi dată decât de Tatăl. Şi de aceea îi interzice El Mariei să Îl atingă.”6.
Însărcinarea Mariei cu transmiterea mesajului că Hristos a Înviat şi i S‑a arătat o plasează între martorii Învierii7 şi, implicit, între cei ce primesc misiunea specială de a propovădui.8 Ea devine trimisul Domnului pentru a‑I pregăti venirea în sânul apostolilor, iar misiunea ei o precondiţie pentru trimiterea Sfântului Duh.9 Sfântul Teofilact, în comentariul său la Evanghelia după Ioan, spune că Hristos i‑a zis Mariei aceste cuvinte „vrând să‑i ridice mintea şi s‑o plece să creadă că la Ceruri se duce, şi prin aceasta s‑o mângâie. Şi fiindcă a zis «fraţi», zice îndată «şi Tatăl vostru», căci Tată este Dumnezeu şi al nostru, însă după dar; iar Domnului Îi e Tată după fire, precum şi Dumnezeu al nostru, tot după fire, dar şi [Tată] al Domnului după omenire.”10. Repetarea cuvintelor „meu” şi „vostru” sugerează că un nou tip de relaţie filială apare o dată cu Înălţarea. Discipolii, numiţi „fraţii Mei”, devin acum fii ai lui Dumnezeu Tatăl. Cu alte cuvinte, ca a doua persoană a Sfintei Treimi, Hristos este din veşnicie Fiul Tatălui; creştinii însă devin fii ai lui Dumnezeu prin înfiere şi iertare. Sfântul Chiril al Alexandriei explică acest lucru în felul următor: „Nu a spus «Mă înalţ la Tatăl nostru», ca nu cumva creaturile să fie făcute de o seamă cu Cel Unul Născut. În schimb a spus «Tatăl Meu şi Tatăl vostru». Într‑un fel este El al Meu, prin fire, şi în alt fel este al vostru, prin înfiere.”11.
În atitudinea Mariei Magdalena se observă o trecere de la necredinţă şi tristeţe (întuneric) la credinţă şi bucurie (lumină). Acest episod (20, 11‑18) începe prin descrierea unei Marii în lacrimi lângă mormânt şi se încheie prin transmiterea bucuriei Învierii către ucenici. Dovada că Maria L‑a văzut pe Mântuitorul Înviat i‑a fost suficientă atât ei cât şi celor zece ucenici pentru a accepta taina Învierii şi, prin aceasta, pentru a ajunge la plinătatea credinţei.12 Mai mulţi comentatori au găsit o legătură între versetul 20 şi Psalmul 21 (24‑25) („Spune‑voi numele Tău fraţilor mei; în mijlocul adunării te vor lăuda, zicând: Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi‑L pe El, toată seminţia lui Iacov slăviţi‑L pe El!”). Teodor de Mopsuestia consideră că „prin ceea ce a zis El dorea să îi înveţe pe ucenicii Săi atât despre Învierea Sa, cât şi despre Înălţarea Sa. Şi acest lucru este evident din faptul că li S‑a arătat din nou ucenicilor, care erau în îndoială, şi le‑a poruncit să Îi atingă rănile corpului şi semnele cuielor.”13. Maria nu aminteşte nimic legat de îngeri, le împărtăşeşte apostolilor numai mesajul Mântuitorului, care nu mai este redat în versetul 20.
Sfântul Grigorie Dialogul remarcă şi el importanţa Mariei Magdalena în contextul Învierii: „Iată, păcatul omenirii a fost înlăturat aşa cum a apărut. În grădina paradisului o femeie a fost cauza morţii pentru un om; venind de la mormânt, o femeie a proclamat viaţă oamenilor. Maria a transmis cuvintele Celui ce i‑a redat ei viaţa; Eva a transmis cuvintele şarpelui care a adus moartea.”14. Concluzia pe care o putem trage din analiza sumară de mai sus este că tradiția ioanină pare a fi independentă de tradiţia după Luca, în ceea ce privește Înălțarea. Această tradiție a fost determinantă în perioada de început a Bisericii, dacă ne referim la evoluţia ulterioară a sărbătorii Înălțării, ca moment separat de Înviere, ori la anumite scrieri patristice timpurii, care nu par a face distincție între Înviere și Înălțare. Cert este că Sfântul Ioan, în felu‑i caracteristic, ne oferă o înțelegere teologică a Înălțării Mântuitorului.
Note: