Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric (Mt 6, 23)

Lumea oamenilor după căderea în păcat a lui Adam nu este cea pe care a făcut-o Dumnezeu, unde totul era așa cum trebuie să fie și nimic nu era rău: „Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune.” (Facerea 1, 31). Atunci de unde vine răul și cum s-a ivit el în lume, dat fiind că tot ce există a fost făcut de Dumnezeu și nimic nu poate exista fără să primească de la Dumnezeu ființa și viața? „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. (...) Toate lucrurile au fost făcute prin El, și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viața, și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 1-5). 

Lumina lui Dumnezeu este veșnică și nimic nu poate să o umbrească sau să limiteze sfera ei de acțiune, care este infinită, dar dacă ochiul sufletesc al omului este rău, el este orb în fața luminii lui Dumnezeu și a prezenței Sale, în toate lucrurile create. A crede că lucrurile si ființele din lume constituie întreaga realitate este o formă de orbire, căci singura substanță reală a oricărui lucru și a oricărei făpturi este Duhul lui Dumnezeu, care dă viață și ființă la tot ce există. Dacă nu vedem realitatea lui Dumnezeu pretutindeni în jur și înlăuntrul nostru, trăim într-o lume ireală și iluzorie, care se va spulbera mai devreme sau mai târziu ca un vis sau ca un miraj: „Consideră că sunt niște vise toate lucrurile bune sau rele care vin asupra trupului de carne.” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări duhovnicești). 

„Fericirea trecătoare și lumească este ca o umbră față de adevăr. (...) Viața veșnică este adevărul, iar viața trecătoare, cu toate binefacerile lumii acesteia, este umbra.” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).

Dat fiind că omul modern și gândirea științifică numesc realitate lucrurile și ființele acestei lumi, negând sau necunoscând realitatea lui Dumnezeu, putem afirma fără să greșim că trăim într-o epocă de necunoaștere a adevărului și de întunecare a minții omenești: „Ateismul este o imposibilă impostură, o neștiință de neînchipuit, o supraviețuire a obscurantismului pseudo-științific, mai orb decât așa zisul «întuneric» al Evului Mediu.” (Paul Evdokimov, Vârstele vieții duhovnicești). 

Iadul înseamnă a închide ochii în fața luminii lui Dumnezeu și a fi surd la Cuvântul Lui prin care toate s-au făcut. Atunci când se desprinde de Dumnezeu, omul rămâne închis între limitele înguste ale făpturii sale muritoare și ale existenței pământești, care îl duc în mod inevitabil la moarte – dezastru final și definitiv al oricărei existențe limitate la dimensiunea ei lumească: „Experiența practică a vieții, ca și investigațiile științifice ale inteligenței noastre, nu ne arată decât un singur lucru: falimentul vieții noastre. (…) Căci a accepta legile naturii și a considera ca o lege definitivă a vieții satisfacerea tendințelor noastre animale înseamnă a admite ca lege uciderea și sinuciderea și a cădea pentru totdeauna în stăpânirea morții.” (Vladimir Soloviov, Fundamentele duhovnicești ale vieții). 

Într-adevăr, viața fără Dumnezeu este o formă de sinucidere și de ucidere a omului real, căci „acolo unde nu este Dumnezeu, nici omul nu mai este. Pierderea imaginii lui Dumnezeu duce la pierderea imaginii omului însuși.” (Paul Evdokimov, op. cit.).

Astfel încât așa numitul umanism ateu este de fapt o dezumanizare a omului și a lumii, căci ateismul, „teologia morții lui Dumnezeu”, după cum îl numește istoricul religiilor Mircea Eliade (Mitul eternei reîntoarceri), este doctrina morții veșnice, a nonsensului existenței și a neantului final al ființei vii: „Dacă omul este sortit neantului, dacă sfârșitul oricărei ființe omenești (...) duce la nefință, în acest caz avem dreptul să ne întrebăm de ce această înspăimântătoare absurditate ar fi mai puțin absurdă prin faptul că, de exemplu, am avea o societate mai dreaptă sau case mai bine încălzite? Căci toate filozofiile, toate ideologiile bazate pe negarea nemuririi nu ne pot promite altceva.” (Părintele Alexandre Schmemann, Voi toți, care sunteți însetați).

Astfel, în funcție de viziunea noastră asupra lumii, conformă adevărului sau înșelătoare, existența noastră pământească poate deveni o cale de mântuire, care duce la împărăția cerurilor și la viața veșnică, sau un iad fără ieșire și o cale către moarte și neant. Prin urmare, lumea nu este aceeași pentru omul credincios și pentru cel ateu, tot așa cum orașul numit Paris nu este același pentru un om de afaceri, un șofer de taxi, un milionar, un cerșetor, un hoț de buzunare, un turist japonez etc. 

Lumea omului modern nu este cea pe care a făcut-o Dumnezeu: „Dumnezeu a făcut lumea aceasta altcumva decât o trăim noi, pentru că trăim, de multe ori, lumea aceasta ca lipsită de sens, lipsită de perspectivă, de direcție; suferințele și greutățile ne amețesc cumva mintea, o învăluie și nu mai lasă omului puterea să privească dincolo de aceste realități. Și atunci omul ușor cade în deznădejde și socotește: «La ce bun viața aceasta, cu toate aceste suferințe care se înmănunchează în ea?».” (Arhim. Melhisedec Ungureanu, Prin tărâmul pocăinței. Cuvântări duhovnicești).

În ultimă instanță, totul este suferință în viața omului fără Dumnezeu, chiar și bucuriile, plăcerile, bogățiile, puterea și succesele, căci totul este vremelnic și pieritor, și mai devreme sau mai târziu va pierde totul: tinerețea, forțele, averea, sănătatea, viața, tot ce avea și toată ființa lui pământească se vor spulbera fără urmă, ca o proiecție cinematografică în care nimic nu e real în afară de ecranul alb. Tot așa, neantul este singura realitate a omului fără Dumnezeu: „Căci tot ce se află în lume este asemenea spumei care apare pe apă și dispare, asemenea visului sau a umbrei. Un singur lucru este sigur, netrecător, neclintit, și care nu ne părăsește niciodată: veșnicia.” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).  

Credința în Dumnezeu și ateismul sunt două moduri diferite de a exista în lume: pentru ateu, scopul vieții se situează în această lume, pentru creștin, scopul vieții pământești se află în lumea de dincolo: „Principiul este simplu: dat fiind că există o viață dincolo de mormânt, scopul vieții prezente, al întregii vieți, fără nicio restricție, trebuie să fie acolo și nu aici.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Scrisori de îndrumare duhovnicească).

Da, principiul este simplu, dar punerea lui în aplicare nu-i ușoară, dat fiind că suntem înclinați să ne alipim de lucrurile acestei lumi, care sunt făcute pe măsura inteligenței noastre omenești și a facultăților noastre pământești, în timp ce viața veșnică este o taină de nepătruns pentru mintea omenească. A fi credincios înseamnă a crede în ceea ce nu vedem și nu cunoaștem, și a nu ne încrede în ceea ce vedeam și cunoaștem, „căci înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 3, 19). 

Căderea în păcat a lui Adam și a femeii sale – care nu se numea încă Eva – se datorează tocmai faptului că s-au încrezut în ceea ce vedeau cu ochii și pricepeau cu mintea lor omenească, în loc să creadă în Cuvântul lui Dumnezeu: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit, și că pomul era de dorit ca să deschidă mintea. (...) Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi (...).” (Facerea 3, 6-7). 

Cuvântul lui Dumnezeu este mai adevărat și mai real decât tot ce putem vedea, auzi și cunoaște în această lume: „Fără a ne aminti de Dumnezeu nu există cunoaștere adevărată.” (Sf. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în Filocalie). 

Această lume nu are valoare în sine, este numai un mijloc și o cale pentru a ne întoarce la Dumnezeu: „Dacă consideri, conform sfintelor Scripturi, că înțelepciunea lui Dumnezeu cuprinde întregul pământ, orice eveniment te va învăța cunoașterea lui Dumnezeu. (...) Nu gândi și nu face nimic fără ca scopul tău să fie Dumnezeu. Căci cel care călătorește fără scop se ostenește în zadar.” ( Sf. Marcu Ascetul, op. cit.).