Sfântul voievod Åžtefan cel Mare și „poarta creștinătății”

Prin credința și jertfa sa neostenită de-a lungul unei strălucite domnii (1457-1504), Åžtefan cel Mare s-a dovedit a fi în istoria noastră o icoană a domnului ortodox sau „drept credincios”, fiind canonizat de Biserica ortodoxă română în 1992, ceea ce a constituit o recunoaștere sinodală a unui cult popular neîntrerupt de secole. Pentru a evita o înșiruire a faptelor vitejești și ctitoriilor care au punctat an după an îndelunga domnie a lui Åžtefan, ar fi mai potrivit aici să se dezvăluie câteva rânduri din scrisorile trimise de domnitor către aliații săi creștini, caracterizate printr-un stil simplu și viu. Amintim că în a doua jumătate a secolului al XV-lea întreaga Europă este marcată de trauma căderii Constantinopolului (1453), puterile creștine și papalitatea zbătându-se să consolideze alianțe după alianțe, ca să poată face față avansării mareei turcești ce părea de nestăvilit la acea vreme. În acest context, domnul Åžtefan, care-și începuse domnia plătind tribut sultanului, are inițiativa unei politici pline de îndrăzneală și de credință, prin care Moldova începe să joace un rol decisiv în oprirea turcilor, devenind o „poartă a creștinătății”.

Plănuind pornirea luptei împotriva sultanului, într-o scrisoare adresată papei Sixt al IV-lea la 1474, Åžtefan scrie: „Dăm de știre Sanctității Voastre că noi, cu toată puterea pe care ne-a hărăzit-o Dumnezeu Atotputernicul, suntem pururi pregătiți foarte, cu toată râvna și îndemnul inimii, să ne luptăm pentru creștinătate. […] Îndemnăm pe Sanctitatea Voastră ca, dimpreună cu alți preaputernici regi și principi, să vă dați silința ca să nu fie creștinătatea năpădită de preanetrebnicii necredincioși, iar noi nu singuri, ci cu ajutorul acelor principi, să ne învrednicim a ne război”. Apoi, după marea victorie de la Vaslui asupra lui Soliman Pașa din ianuarie 1475, Åžtefan trimite o scrisoare către principii Apusului înștiințându-i despre prima sa mare biruință asupra oștirii trimise de sultanul Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului care, „în fiecare zi se gândește cum ar putea să supună și să nimicească toată creștinătatea”. Însă auzind despre biruința lui Åžtefan și mâniindu-se foarte, „păgânul împărat” se pregătea să năvălească „cu toata puterea sa și să supună țara noastră, care e poarta creștinătății și pe care Dumnezeu a ferit-o până acum; dar dacă această poartă va fi pierdută - Dumnezeu să ne ferească - atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie”.

În același timp, domnul Moldovei trimite solie și la marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, scriind de data aceasta ca unui domn „pravoslavnic” (adică „drept slăvitor”, ortodox): „Măria Voastră o știe doar mai bine decât noi câte țări (ortodoxe) au fost: cea grecească, și nu una, cea sârbească, și bulgărească […] și bosniacă pe toate, după păcatele noastre, Dumnezeu le-a supus păgânilor; iar acum - adaugă Åžtefan cu mare îngrijorare - turcii au trecut Marea Neagră”. „Iar în părțile acestea numai eu singur am rămas, că din două laturi este păgânătatea cea rea (adică turcii și tătarii), iar din trei laturi, măcar că se numesc creștini, îmi sunt mai răi decât păgânii; deci mai mult nu-i mai pot răbda.”

După năvălirea imensei armate trimise de Mehmet al II-lea pentru pedepsirea Moldovei la 1476, dezamăgirea domnului Åžtefan față de aliații săi creștini - care-l sprijiniseră doar cu multe vorbe meșteșugite - reiese din scrisoarea trimisă marelui Doge al Veneției (1477): „Acestea (e vorba de înfrângerea de la Valea Alba) nu i s-ar fi întâmplat dacă ar fi știut că principii creștini și vecini au să se poarte așa cum s-au purtat. Căci deși avea jurăminte și învoieli cu dânșii, ei l-au înșelat și astfel a pățit ce a pățit”. „M-au înconjurat din trei părți și m-au găsit singur. Gândească-se Luminăția Voastră cu cât mă întreceau la număr. Eu, împreună cu a mea curte, am făcut ce am putut, și s-a întâmplat cum am spus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; și lăudat să fie numele lui”. În încheiere, Åžtefan notează cu aceeași resemnare și realism: „Åži dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, din două lucruri unul se va întâmpla: ori această țară va pieri desigur, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor”.

Biruință sau înfrângere, marile fapte ale lui Åžtefan au fost urmate de câte o ctitorie bisericească, pecete a credinței sale neobosite, până la sfârșitul vieții. După dureroasa înfrângere de la Războieni când valea se albise de mulțimea trupurilor căzute (de unde numele de „Valea Albă”), povestește cronicarul Ion Neculce în O samă de cuvinte că domnul Åžtefan „a poruncit de au strânsu toate trupurile ce-au pierit și au făcut movilă și diasupra au zidit biserica”. Iar pisania bisericii face amintire: „Cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânți creștinii de păgâni” și „a binevoit Io Åžtefan Voievod și a zidit acest lăcaș în numele arhistrategului Mihai […] întru amintirea și pomenirea tuturor dreptcredincioșilor creștini care au pierit aici”. Tot cronicarul Neculce povestește cum, după ce i-a bătut pe tătari la Lipinți (1470) „când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Åžtefan-Vodă dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire”. „Åži unde au ajuns săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Pus-au și pe tri boiernași de au tras, pre vătavul de copii și au tras, și pe doi copii de casă. Deci unde au căzut săgeata vătavului au făcut poarta, iar unde au căzut săgeata unui copil de casă au făcut clopotnița”. O altă frumoasă mănăstire a Moldovei, Voronețul, a fost zidită de Åžtefan în urma unei victorii prorocite de Daniil Sihastrul. Cuprins de îndoieli în fața mulțimii dușmanului, Åžtefan s-a dus la bătrânul Daniil și aștepta smerit în fața chiliei, pentru ca acesta „să-și istovească ruga”. Apoi se plânse că nu-i mai poate ține în stavilă pe dușmani: „închina-va țara la turci, au ba?”. „Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul iaste a lui. Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele sfântului Gheorghe” (O samă de cuvinte).

După cum scrie Grigore Ureche, marele voievod s-a stins în ziua de 2 iulie 1504 „slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie și osteneală și neodihnă, în 47 de ani” și a fost îngropat cu multă jale și plângere „ca după un părinte” la mănăstirea Putna. Chipul lui Åžtefan cel Mare, „om cu păcate” dar și icoană a biruinței credinței în vremuri deosebit de grele, străbate veacurile așa cum a fost înfățișat într-un celebru Tetraevanghel de la mănăstirea Humor: pe fond luminos aurit, domnitorul, cu plete blonde și cu ochi albaștri, înveșmântat într-o mantie bogată roșie de brocart, cusută cu fire de aur, stă în genunchi, cu multă evlavie, dăruind Evanghelia Maicii Domnului și pruncului Iisus, așezați pe tron.

Ioana Georgescu-Tănase (Roma)

Bibliografie:
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, București, 2006
Sfânta Mănăstire Putna, „Åžtefan cel Mare și Sfânt. Portret în cronică”, Ed. Musatinii, 2004