Sfântul voievod Åžtefan cel Mare ÅŸi „poarta creÅŸtinătăÅ£ii”

Prin credinÅ£a ÅŸi jertfa sa neostenită de-a lungul unei strălucite domnii (1457-1504), Åžtefan cel Mare s-a dovedit a fi în istoria noastră o icoană a domnului ortodox sau „drept credincios”, fiind canonizat de Biserica ortodoxă română în 1992, ceea ce a constituit o recunoaÅŸtere sinodală a unui cult popular neîntrerupt de secole. Pentru a evita o înÅŸiruire a faptelor vitejeÅŸti ÅŸi ctitoriilor care au punctat an după an îndelunga domnie a lui Åžtefan, ar fi mai potrivit aici să se dezvăluie câteva rânduri din scrisorile trimise de domnitor către aliaÅ£ii săi creÅŸtini, caracterizate printr-un stil simplu ÅŸi viu. Amintim că în a doua jumătate a secolului al XV-lea întreaga Europă este marcată de trauma căderii Constantinopolului (1453), puterile creÅŸtine ÅŸi papalitatea zbătându-se să consolideze alianÅ£e după alianÅ£e, ca să poată face faÅ£ă avansării mareei turceÅŸti ce părea de nestăvilit la acea vreme. În acest context, domnul Åžtefan, care-ÅŸi începuse domnia plătind tribut sultanului, are iniÅ£iativa unei politici pline de îndrăzneală ÅŸi de credinÅ£ă, prin care Moldova începe să joace un rol decisiv în oprirea turcilor, devenind o „poartă a creÅŸtinătăÅ£ii”.

Plănuind pornirea luptei împotriva sultanului, într-o scrisoare adresată papei Sixt al IV-lea la 1474, Åžtefan scrie: „Dăm de ÅŸtire SanctităÅ£ii Voastre că noi, cu toată puterea pe care ne-a hărăzit-o Dumnezeu Atotputernicul, suntem pururi pregătiÅ£i foarte, cu toată râvna ÅŸi îndemnul inimii, să ne luptăm pentru creÅŸtinătate. […] Îndemnăm pe Sanctitatea Voastră ca, dimpreună cu alÅ£i preaputernici regi ÅŸi principi, să vă daÅ£i silinÅ£a ca să nu fie creÅŸtinătatea năpădită de preanetrebnicii necredincioÅŸi, iar noi nu singuri, ci cu ajutorul acelor principi, să ne învrednicim a ne război”. Apoi, după marea victorie de la Vaslui asupra lui Soliman PaÅŸa din ianuarie 1475, Åžtefan trimite o scrisoare către principii Apusului înÅŸtiinÅ£ându-i despre prima sa mare biruinÅ£ă asupra oÅŸtirii trimise de sultanul Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului care, „în fiecare zi se gândeÅŸte cum ar putea să supună ÅŸi să nimicească toată creÅŸtinătatea”. Însă auzind despre biruinÅ£a lui Åžtefan ÅŸi mâniindu-se foarte, „păgânul împărat” se pregătea să năvălească „cu toata puterea sa ÅŸi să supună Å£ara noastră, care e poarta creÅŸtinătăÅ£ii ÅŸi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum; dar dacă această poartă va fi pierdută - Dumnezeu să ne ferească - atunci toată creÅŸtinătatea va fi în mare primejdie”.

În acelaÅŸi timp, domnul Moldovei trimite solie ÅŸi la marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, scriind de data aceasta ca unui domn „pravoslavnic” (adică „drept slăvitor”, ortodox): „Măria Voastră o ÅŸtie doar mai bine decât noi câte Å£ări (ortodoxe) au fost: cea grecească, ÅŸi nu una, cea sârbească, ÅŸi bulgărească […] ÅŸi bosniacă pe toate, după păcatele noastre, Dumnezeu le-a supus păgânilor; iar acum - adaugă Åžtefan cu mare îngrijorare - turcii au trecut Marea Neagră”. „Iar în părÅ£ile acestea numai eu singur am rămas, că din două laturi este păgânătatea cea rea (adică turcii ÅŸi tătarii), iar din trei laturi, măcar că se numesc creÅŸtini, îmi sunt mai răi decât păgânii; deci mai mult nu-i mai pot răbda.”

După năvălirea imensei armate trimise de Mehmet al II-lea pentru pedepsirea Moldovei la 1476, dezamăgirea domnului Åžtefan faÅ£ă de aliaÅ£ii săi creÅŸtini - care-l sprijiniseră doar cu multe vorbe meÅŸteÅŸugite - reiese din scrisoarea trimisă marelui Doge al VeneÅ£iei (1477): „Acestea (e vorba de înfrângerea de la Valea Alba) nu i s-ar fi întâmplat dacă ar fi ÅŸtiut că principii creÅŸtini ÅŸi vecini au să se poarte aÅŸa cum s-au purtat. Căci deÅŸi avea jurăminte ÅŸi învoieli cu dânÅŸii, ei l-au înÅŸelat ÅŸi astfel a păÅ£it ce a păÅ£it”. „M-au înconjurat din trei părÅ£i ÅŸi m-au găsit singur. Gândească-se LuminăÅ£ia Voastră cu cât mă întreceau la număr. Eu, împreună cu a mea curte, am făcut ce am putut, ÅŸi s-a întâmplat cum am spus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; ÅŸi lăudat să fie numele lui”. În încheiere, Åžtefan notează cu aceeaÅŸi resemnare ÅŸi realism: „Åži dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, din două lucruri unul se va întâmpla: ori această Å£ară va pieri desigur, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor”.

BiruinÅ£ă sau înfrângere, marile fapte ale lui Åžtefan au fost urmate de câte o ctitorie bisericească, pecete a credinÅ£ei sale neobosite, până la sfârÅŸitul vieÅ£ii. După dureroasa înfrângere de la Războieni când valea se albise de mulÅ£imea trupurilor căzute (de unde numele de „Valea Albă”), povesteÅŸte cronicarul Ion Neculce în O samă de cuvinte că domnul Åžtefan „a poruncit de au strânsu toate trupurile ce-au pierit ÅŸi au făcut movilă ÅŸi diasupra au zidit biserica”. Iar pisania bisericii face amintire: „Cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânÅ£i creÅŸtinii de păgâni” ÅŸi „a binevoit Io Åžtefan Voievod ÅŸi a zidit acest lăcaÅŸ în numele arhistrategului Mihai […] întru amintirea ÅŸi pomenirea tuturor dreptcredincioÅŸilor creÅŸtini care au pierit aici”. Tot cronicarul Neculce povesteÅŸte cum, după ce i-a bătut pe tătari la LipinÅ£i (1470) „când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Åžtefan-Vodă dintr-un vârf de munte ce este lângă mănăstire”. „Åži unde au ajuns săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Pus-au ÅŸi pe tri boiernaÅŸi de au tras, pre vătavul de copii ÅŸi au tras, ÅŸi pe doi copii de casă. Deci unde au căzut săgeata vătavului au făcut poarta, iar unde au căzut săgeata unui copil de casă au făcut clopotniÅ£a”. O altă frumoasă mănăstire a Moldovei, VoroneÅ£ul, a fost zidită de Åžtefan în urma unei victorii prorocite de Daniil Sihastrul. Cuprins de îndoieli în faÅ£a mulÅ£imii duÅŸmanului, Åžtefan s-a dus la bătrânul Daniil ÅŸi aÅŸtepta smerit în faÅ£a chiliei, pentru ca acesta „să-ÅŸi istovească ruga”. Apoi se plânse că nu-i mai poate Å£ine în stavilă pe duÅŸmani: „închina-va Å£ara la turci, au ba?”. „Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul iaste a lui. Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele sfântului Gheorghe” (O samă de cuvinte).

După cum scrie Grigore Ureche, marele voievod s-a stins în ziua de 2 iulie 1504 „slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie ÅŸi osteneală ÅŸi neodihnă, în 47 de ani” ÅŸi a fost îngropat cu multă jale ÅŸi plângere „ca după un părinte” la mănăstirea Putna. Chipul lui Åžtefan cel Mare, „om cu păcate” dar ÅŸi icoană a biruinÅ£ei credinÅ£ei în vremuri deosebit de grele, străbate veacurile aÅŸa cum a fost înfăÅ£iÅŸat într-un celebru Tetraevanghel de la mănăstirea Humor: pe fond luminos aurit, domnitorul, cu plete blonde ÅŸi cu ochi albaÅŸtri, înveșmântat într-o mantie bogată roÅŸie de brocart, cusută cu fire de aur, stă în genunchi, cu multă evlavie, dăruind Evanghelia Maicii Domnului ÅŸi pruncului Iisus, aÅŸezaÅ£i pe tron.

Ioana Georgescu-Tănase (Roma)

Bibliografie:
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii ortodoxe române, BucureÅŸti, 2006
Sfânta Mănăstire Putna, „Åžtefan cel Mare ÅŸi Sfânt. Portret în cronică”, Ed. Musatinii, 2004