Dumnezeul pe care îl slujeşti este propria ta poftă

Legenda lui Faust întruchipează destinul tuturor oamenilor care s-au rupt de Dumne­zeu si a căror existenţă se situează exclusiv în spaţiul si timpul lumii pământesti, în care totul este vremelnic si supus morţii: „M-am uitat cu luare aminte la toate lucră­rile care se fac sub soare si iată: totul este desertăciune si vânare de vânt!” (Ed. 1, 14). Lipsită de dimensiunea ei spirituală, viaţa omenească îsi pierde sensul, iar existenţa pămân­tească acaparează în întregime cugetul si inima omului, devenind un idol care ia locul lui Dum­nezeu. Prin urmare, omul stăpânit de duhul lumesc devine – cu sau fără voia lui, în mod constient sau nu – vrăjmasul lui Dumnezeu: „Cel ce gândeste cele pământesti, nu cele de sus, prin însuşi acest fapt se întoarce de la cuvân­tul lui Dumnezeu, îl dispreţuieşte şi îl nesocoteşte” (Sf. Tihon din Zadonsk, Des­pre îndatoririle crestinului faţă de sine însuși).

Cel care, precum Faust, alege împărăţia acestei lumi în locul Împărăţiei Cerurilor cade în cea de-a treia ispită a lui Hristos în pustie: „Din nou diavolul L-a dus pe un munte foar­te înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie” (Mt. 4, 8-9). Ca orice lucru care vine de la cel viclean, ispita este o minciună şi o nălucire, un miraj în pustiul nesfârşit al unei lumi în care neantul a luat locul lui Dum­nezeu: „În ceea ce mă priveşte, mi s-a părut întotdeauna un lucru uimitor şi de neînţeles îndârjirea şi entuziasmul cu care propaganda anti-religioasă se luptă, ca să spunem aşa, în numele acestui neant. Ar reieşi de aici că spul­berarea omului în neant este un lucru foarte bun, ba chiar minunat” (Părintele Alexandre Schmeman, Voi toţi care sunteţi însetaţi).

Toate câte necuratul ni le propune şi ni le oferă – bogăţii, putere, plăceri, faimă, ranguri înalte şi toate celelalte bunuri lumeşti – aparţin acestei lumi trecătoare şi pieritoare şi se vor spulbera ca o nălucire în ceasul morţii şi chiar mai înainte: „Consideră că sunt nişte vise toa­te cele bune sau rele care i se întâmplă trupu­lui de carne. Căci va trebui să te desparţi de ele nu numai în ceasul morţii. Deseori ele te părăsesc şi se retrag chiar înainte de moarte” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).Ispita răs­punde întotdeauna unei nevoi, unei dorinţe sau ambiţii a omului muritor, iar obiectul ei este întotdeauna un lucru din această lume, care se va destrăma cu timpul şi va dispărea fără urmă, precum un vis. Prin urmare, cel care alege acel lucru părelnic şi trecător alege în realitate neantul, dat fiind că, aşa cum spu­ne un cuvânt al înţelepciunii orientale, „ceea ce nu exista ieri şi nu va mai exista mâine nu există nici astăzi”.

Cei care adună bogăţii pe pământ, „unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură” (Mt. 6, 19), nu agonisesc nimic, „de­oarece mai devreme sau mai târziu toate vor deveni praf, iar cei fericiţi lumeşte îşi vor afla sufletul nefericit”. „Cei ce sunt nepăsători pen­tru mântuirea sufletelor lor şi încearcă să afle bucurie şi odihnă în această viaţă deşartă se chinuiesc mereu şi se încurcă în angrenajele lumeşti cele nesfârşite, trăind încă de aici în iad” (Paisie Aghioritul, Epistole).

Lumea a fost făcută de Dumnezeu, dar căderea în păcat a lui Adam, care era regele acestei lumi, a rupt legătura între zidire şi Ziditorul ei, iar necuratul a pus stâpânire în acelaşi timp pe duhul lui Adam şi pe această lume, care a devenit astfel o ispită şi o capca­nă a celui rău. De aceea, „aproape totul în această lume pare să spună omului: renunţă la setea ta spirituală, leapădă-te de ea şi vei trăi îndestulat, fericit şi bine sănătos [...]. Trebuie să înţelegem că trăim sub tirania unor ideo­logii simpliste, a unor teorii care au hotărât o dată pentru totdeauna că lumea şi viaţa nu pot fi înţelese decât prin tabla înmulţirii, sin­gurul instrument capabil să dea răspuns la ori­ce întrebare, fără excepţie” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.).

Ispita se manifestă întotdeauna printr-o inversare a valorilor. Răul apare ca un lucru bun şi atrăgător: Eva a socotit că „rodul po­mului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiin­ţă” (Fac. 3, 6), iar binele apare ca fiind dăună­tor sau smintit şi împotriva firii: „FAUST: Smerenia, rugăciunea, pocăinţa, ce rost au toate acestea? / ÎNGERUL BUN: Ele sunt mijloace pentru a ajunge în ceruri. ÎNGERUL RĂU: Ba mai curând năluciri şi rătăciri nebuneşti / Care îi prostesc pe cei care se fo­losesc de ele cel mai des” (Christopher Marlowe, op. cit.).

Inversarea valorilor a devenit un fenomen de masă în lumea modernă: credinţa în Dumnezeu este dispreţuită, defăimată, luată în batjocură, considerată ca fiind o rămăşiţă a trecutului, în timp ce plăcerile acestei lumi şi bunăstarea materială au devenit valorile su­preme ale omenirii din zilele noastre. Ispita este motorul însuşi al societăţii de consum şi al industriei publicitare. Dar rădăcina răului nu se află în lume, nici în lucrurile exterioare, căci Dumnezeu este prezent pretutindeni, iar „dacă toate vin de la Dumnezeu, cum ar pu­tea oare răul să vină de la Bine?” Răul „nu are o existenţă proprie, ci provine de la stricăciu­nile sufletului”, în măsura în care omul s-a în­depărtat de Dumnezeu: „Acesta este răul: fap­tul de a se îndepărta de Dumnezeu” (S£ Vasile cel Mare, Dumnezeu nu este autorul răului).

Orice lucru e bun dacă ne apropie de Dumnezeu şi orice lucru e rău dacă ne înde­părtează sau ne desparte de El. Astfel încât chiar şi căderea în ispită şi păcatele noastre pot fi bune dacă sunt urmate de căinţă sinceră şi de întărirea credinţei în Dumnezeu. Tot aşa, calităţile noastre morale şi faptele noastre bune pot deveni rele dacă ne sporesc mândria şi iu­birea de sine. Viaţa pământească nu este sco­pul existenţei noastre, ci o cale ce ne-a fost dată pentru a regăsi adevărata noastră viaţă preafe­ricită şi veşnică în împărăţia lui Dumnezeu: „Nu gândi şi nu face nimic fără ca scopul tău să se afle în Dumnezeu. Căci cel care călătoreşte fără scop se osteneşte în zadar” (Marcu Ascetul, Despre legea spirituală).