Precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia (1 Cor. 15, 22)

Cei care nu cred în învierea lui Hristos nu cred în viaţă. Căci existenţa noastră pământeas­că nu este decât o reeditare a căderii din ceruri a lui Adam, care ne duce în mod inevitabil la moarte. Un om care cade din înaltul unui zgârie-nori este încă viu înainte de a atinge pământul, dar pu­tem oare numi viaţă cele câteva secunde care îl despart de moarte?

Suntem cu toţii în situaţia acestui om: căderea noastră începe în momentul naşterii si oricare ar fi durata existenţei noastre, un minut sau o sută de ani, ea este un nimic faţă de neantul infinit în care ne aruncă moartea: „Dacă îmi îndrept privi­rea înaintea mea, ce spaţiu nemărginit unde nu exist! dacă mă uit îndărăt, ce înşiruire înspăimântătoare unde eu nu sunt! cât de neînsemnat este locul meu în hăul imens al timpului! Eu nu sunt nimic: un interval atât de mic nu este suficient ca să mă deosebească de neant” (Bossuet, „Predică despre moarte”).

Sfârşitul vieţii noastre pământeşti fi­ind inevitabil şi definitiv, cei care cred în această viaţă cred în moarte şi în neant: „Mi s-a părut întodeauna uimitor şi de neînţeles îndârjirea, şi chiar entuziasmul, cu care propaganda anti-religioasă se lup­tă, într-un fel, în numele neantului. S-ar deduce de aici că spulberarea omului în neant este un lucru foarte bun, şi chiar mi­nunat. În timp ce credinţa în veşnicie şi în nemurire ar fi, ca să spunem aşa, dăună­toare, şi de aceea trebuie să luptăm împo­triva ei din toate puterile” (Părintele Alexandre Schmemann, „Voi toţi care sunteţi însetaţi”).

Redusă la dimensiunea sa pământeas­că, viaţa omenească nu este decât o agitaţie nesăbuită şi zadarnică, dat fiind că la ca­pătul tuturor căilor lumeşti, fără nicio excepţie, nu ne aşteaptă decât dispariţia definitivă a persoanei noatre pământeşti: „Iată un om care a trăit, a studiat, a sufe­rit, s-a entuziasmat, a iubit, iar acum to­tul s-ar sfârşi ca şi cum nici n-a existat” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.).

Ce rămâne la sfârşitul unei existenţe omeneşti, oricare ar fi ea? Acelaşi lucru ca pe un ecran cinematografic după sfârşitul filmului: nimic. Moartea realizează egalita­tea desăvârşită între toţi oamenii şi toate animalele pământului, dat fiind că toate vieţuitoarele sunt sortite aceluiaşi neant: „Şi înţeleptul moare, ca şi nebunul! (...) Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; cum unul moare, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu ni­mic pe dobitoc; căci totul estre deşertăciune. Toate merg în acelaşi loc; toate au fost fă­cute din ţărână, şi toate se întorc în ţărână” (Ecleziastul 2, 16; 3, 19-20).

Fără credinţa în învierea lui Hristos şi în viaţa veşnică, făptura omenească nu este decât neant, care vine din neant, şi se va întoarce pentru veşnicie în neant. Fără Hristos, existenţa omenească şi întregul univers nu sunt decât un iad fără ieşire şi fară nicio nădejde de scăpare: „Opriţi-vă! Voi toţi, Universul, toate lumile existente şi toate fiinţele! (...) Căci pentru mine toate acestea nu sunt decât un iad fără Hristos! (...) Pretutindeni numai iaduri, nenumă­rate si nesfârşite, în înălţimi, în adâncuri, în întinderile necuprinse! Viaţa fără Hristos, moartea fără Hristos, adevărul fără Hristos, soarele fără Hristos, universul întreg fără El - totul nu este decât un înspăimântător non-sens, un insuportabil chin, muncile lui Sisif, iadul! (...) Dacă Hristos nu este, n-am ce face cu Adevărul! El nu este decât un iad. Tot aşa, dreptatea, dragostea, binele, fercirea, sunt un iad” (Sf. Iustin Popovici, „Omul şi Dumnezeul-Om”).

Viaţa omului nu vine de la om, căci părinţii noştri pământeşti ne dau în acelaşi timp viaţa şi moartea. Transpusă în lim­baj matematic, existenţa omului muritor poate fi reprezentată cu exactitate prin for­mula următoare: (+) 1 (naşterea) + (-) 1 (moartea) = 0 (neantul).

Avem, ca să spunem aşa, dovada ma­tematică a neantului care este, în esenţa ei, viaţa biologică pe care o primim de la părinţii noştri după trup. Căci nu există altă viaţă decât cea care vine de la Dumnezeu, nici alt mijloc de a birui moar­tea decât învierea lui Hristos: „Omul se naşte cu adevărat nu atunci când mama sa îl aduce pe lume, ci atunci când crede în Hristos Mântuitorul înviat din morţi, dat fiind că atunci el se naşte la viaţa ne­muritoare şi veşincă, în vreme ce mama naşte copilul pentru moarte, pentru mor­mânt” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

A crede în învierea lui Hristos înseam­nă a crede în Viaţă, în Adevăr, în Dragoste, în Dreptate, în victoria finală a Binelui, şi în toate celelalte valori omeneşti care fără Hristos nu sunt decât „zădărnicie şi goa­nă după vânt” (Ecleziastul 1, 14).

Tot aşa cum valoarea unei bancnote nu se află în hârtia din care e făcută, ci în can­titatea de aur pe care o reprezintă, la fel, va­loarea omului nu vine de la el însuşi, ci de la Duhul lui Dumnezeu care i-a dat fiinţa şi viaţa: „Adevărul ontologic al omului nu se află în el însuşi (...), adică în atributele lui naturale, aşa cum susţin teoriile mate­rialiste (...). Făcut după chipul şi asemă­narea lui Dumnezeu, omul există în mod concret pe plan teologic. Pentru a fi cu ade­vărat om, fiinţa şi viaţa lui trebuie să fie cen­trate în fiecare clipă pe Dumnezeu. Dacă Îl neagă pe Dumnezeu, se neagă pe el însuşi, se distruge pe el însuşi” (Panayotis Nellas,  „Viaţa sacralizată”).

Omul real nu este trupul nostru mu­ritor, ci duhul care sălăşluieşte în el, şi care nu vine de la organele noastre de carne, aseamănătoare cu cele ale animalelor, ci de la Dumnezeu, a Cărui imagine este întăpărită în fiecare dintre noi. Credincioşi sau necredincioşi, avem cu toţii sentimen­tul că valoarea persoanei noastre este su­perioară trupului nostru de carne: cel mai frumos bărbat din lume, femeia cea mai seducătoare s-ar simţi jigniţi dacă am pune un semn de egalitate între trupul şi per­soana lor.

Ştiinţele materialiste se – şi ne – înşală atunci când consideră că omul este identic cu anatomia lui. Un neurobiolog francez nu se sfieşte să afirme că noţiunea de spirit e depăşită, dat fiind că ceea ce numim astfel nu este decât o energie electro-chimică fabrica­tă de celulele noastre cerebrale, care sunt iden­tice cu cele ale animalelor: „De la şoarece la om, cortexul cerebral este compus din aceleaşi categorii de celule, din aceleaşi circuite elementare. (...) Prin urmare, ce rost are să mai folosim cuvântul Spirit?” (Jean-Pierre Changeux, „Omul neuronal”).

Savanţii materialişti sunt tot atât de orbi ca un om care ar vrea „să determine valoarea unui tablou prin analiza chimică a culorilor” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.).

Atunci când Nietzsche proclamă moar­tea lui Dumnezeu, el anunţă în acelaşi timp moartea omului. Căci dacă Dumnezeu e mort, moartea devine atotputernică şi veşnică precum un dumnezeu: „Doctrina materialiştilor: inerţia universală şi mecansimele materiei, este moartea” (F. M. Dostoievski, „Meditaţie”).

Oamenii care L-au ucis pe Dumnezeu în cugetul şi inima lor şi care au făcut un idol din viaţa lor pământească au ales moartea. Iar cei care au primit în cugetul şi în inima lor cuvântul şi duhul lui Hristos au ales viaţa: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi mu­rit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25).