Precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia (1 Cor. 15, 22)

Cei care nu cred în învierea lui Hristos nu cred în viaÅ£ă. Căci existenÅ£a noastră pământeas­că nu este decât o reeditare a căderii din ceruri a lui Adam, care ne duce în mod inevitabil la moarte. Un om care cade din înaltul unui zgârie-nori este încă viu înainte de a atinge pământul, dar pu­tem oare numi viaÅ£ă cele câteva secunde care îl despart de moarte?

Suntem cu toÅ£ii în situaÅ£ia acestui om: căderea noastră începe în momentul naÅŸterii si oricare ar fi durata existenÅ£ei noastre, un minut sau o sută de ani, ea este un nimic faÅ£ă de neantul infinit în care ne aruncă moartea: „Dacă îmi îndrept privi­rea înaintea mea, ce spaÅ£iu nemărginit unde nu exist! dacă mă uit îndărăt, ce înÅŸiruire înspăimântătoare unde eu nu sunt! cât de neînsemnat este locul meu în hăul imens al timpului! Eu nu sunt nimic: un interval atât de mic nu este suficient ca să mă deosebească de neant” (Bossuet, „Predică despre moarte”).

SfârÅŸitul vieÅ£ii noastre pământeÅŸti fi­ind inevitabil ÅŸi definitiv, cei care cred în această viaÅ£ă cred în moarte ÅŸi în neant: „Mi s-a părut întodeauna uimitor ÅŸi de neînÅ£eles îndârjirea, ÅŸi chiar entuziasmul, cu care propaganda anti-religioasă se lup­tă, într-un fel, în numele neantului. S-ar deduce de aici că spulberarea omului în neant este un lucru foarte bun, ÅŸi chiar mi­nunat. În timp ce credinÅ£a în veÅŸnicie ÅŸi în nemurire ar fi, ca să spunem aÅŸa, dăună­toare, ÅŸi de aceea trebuie să luptăm împo­triva ei din toate puterile” (Părintele Alexandre Schmemann, „Voi toÅ£i care sunteÅ£i însetaÅ£i”).

Redusă la dimensiunea sa pământeas­că, viaÅ£a omenească nu este decât o agitaÅ£ie nesăbuită ÅŸi zadarnică, dat fiind că la ca­pătul tuturor căilor lumeÅŸti, fără nicio excepÅ£ie, nu ne aÅŸteaptă decât dispariÅ£ia definitivă a persoanei noatre pământeÅŸti: „Iată un om care a trăit, a studiat, a sufe­rit, s-a entuziasmat, a iubit, iar acum to­tul s-ar sfârÅŸi ca ÅŸi cum nici n-a existat” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.).

Ce rămâne la sfârÅŸitul unei existenÅ£e omeneÅŸti, oricare ar fi ea? AcelaÅŸi lucru ca pe un ecran cinematografic după sfârÅŸitul filmului: nimic. Moartea realizează egalita­tea desăvârÅŸită între toÅ£i oamenii ÅŸi toate animalele pământului, dat fiind că toate vieÅ£uitoarele sunt sortite aceluiaÅŸi neant: „Åži înÅ£eleptul moare, ca ÅŸi nebunul! (...) Căci soarta omului ÅŸi a dobitocului este aceeaÅŸi; cum unul moare, aÅŸa moare ÅŸi celălalt, toÅ£i au aceeaÅŸi suflare, ÅŸi omul nu întrece cu ni­mic pe dobitoc; căci totul estre deÅŸertăciune. Toate merg în acelaÅŸi loc; toate au fost fă­cute din Å£ărână, ÅŸi toate se întorc în Å£ărână” (Ecleziastul 2, 16; 3, 19-20).

Fără credinÅ£a în învierea lui Hristos ÅŸi în viaÅ£a veÅŸnică, făptura omenească nu este decât neant, care vine din neant, ÅŸi se va întoarce pentru veÅŸnicie în neant. Fără Hristos, existenÅ£a omenească ÅŸi întregul univers nu sunt decât un iad fără ieÅŸire ÅŸi fară nicio nădejde de scăpare: „OpriÅ£i-vă! Voi toÅ£i, Universul, toate lumile existente ÅŸi toate fiinÅ£ele! (...) Căci pentru mine toate acestea nu sunt decât un iad fără Hristos! (...) Pretutindeni numai iaduri, nenumă­rate si nesfârÅŸite, în înălÅ£imi, în adâncuri, în întinderile necuprinse! ViaÅ£a fără Hristos, moartea fără Hristos, adevărul fără Hristos, soarele fără Hristos, universul întreg fără El - totul nu este decât un înspăimântător non-sens, un insuportabil chin, muncile lui Sisif, iadul! (...) Dacă Hristos nu este, n-am ce face cu Adevărul! El nu este decât un iad. Tot aÅŸa, dreptatea, dragostea, binele, fercirea, sunt un iad” (Sf. Iustin Popovici, „Omul ÅŸi Dumnezeul-Om”).

ViaÅ£a omului nu vine de la om, căci părinÅ£ii noÅŸtri pământeÅŸti ne dau în acelaÅŸi timp viaÅ£a ÅŸi moartea. Transpusă în lim­baj matematic, existenÅ£a omului muritor poate fi reprezentată cu exactitate prin for­mula următoare: (+) 1 (naÅŸterea) + (-) 1 (moartea) = 0 (neantul).

Avem, ca să spunem aÅŸa, dovada ma­tematică a neantului care este, în esenÅ£a ei, viaÅ£a biologică pe care o primim de la părinÅ£ii noÅŸtri după trup. Căci nu există altă viaÅ£ă decât cea care vine de la Dumnezeu, nici alt mijloc de a birui moar­tea decât învierea lui Hristos: „Omul se naÅŸte cu adevărat nu atunci când mama sa îl aduce pe lume, ci atunci când crede în Hristos Mântuitorul înviat din morÅ£i, dat fiind că atunci el se naÅŸte la viaÅ£a ne­muritoare ÅŸi veÅŸincă, în vreme ce mama naÅŸte copilul pentru moarte, pentru mor­mânt” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

A crede în învierea lui Hristos înseam­nă a crede în ViaÅ£ă, în Adevăr, în Dragoste, în Dreptate, în victoria finală a Binelui, ÅŸi în toate celelalte valori omeneÅŸti care fără Hristos nu sunt decât „zădărnicie ÅŸi goa­nă după vânt” (Ecleziastul 1, 14).

Tot aÅŸa cum valoarea unei bancnote nu se află în hârtia din care e făcută, ci în can­titatea de aur pe care o reprezintă, la fel, va­loarea omului nu vine de la el însuÅŸi, ci de la Duhul lui Dumnezeu care i-a dat fiinÅ£a ÅŸi viaÅ£a: „Adevărul ontologic al omului nu se află în el însuÅŸi (...), adică în atributele lui naturale, aÅŸa cum susÅ£in teoriile mate­rialiste (...). Făcut după chipul ÅŸi asemă­narea lui Dumnezeu, omul există în mod concret pe plan teologic. Pentru a fi cu ade­vărat om, fiinÅ£a ÅŸi viaÅ£a lui trebuie să fie cen­trate în fiecare clipă pe Dumnezeu. Dacă Îl neagă pe Dumnezeu, se neagă pe el însuÅŸi, se distruge pe el însuÅŸi” (Panayotis Nellas,  „ViaÅ£a sacralizată”).

Omul real nu este trupul nostru mu­ritor, ci duhul care sălăÅŸluieÅŸte în el, ÅŸi care nu vine de la organele noastre de carne, aseamănătoare cu cele ale animalelor, ci de la Dumnezeu, a Cărui imagine este întăpărită în fiecare dintre noi. CredincioÅŸi sau necredincioÅŸi, avem cu toÅ£ii sentimen­tul că valoarea persoanei noastre este su­perioară trupului nostru de carne: cel mai frumos bărbat din lume, femeia cea mai seducătoare s-ar simÅ£i jigniÅ£i dacă am pune un semn de egalitate între trupul ÅŸi per­soana lor.

ÅžtiinÅ£ele materialiste se – ÅŸi ne – înÅŸală atunci când consideră că omul este identic cu anatomia lui. Un neurobiolog francez nu se sfieÅŸte să afirme că noÅ£iunea de spirit e depăÅŸită, dat fiind că ceea ce numim astfel nu este decât o energie electro-chimică fabrica­tă de celulele noastre cerebrale, care sunt iden­tice cu cele ale animalelor: „De la ÅŸoarece la om, cortexul cerebral este compus din aceleaÅŸi categorii de celule, din aceleaÅŸi circuite elementare. (...) Prin urmare, ce rost are să mai folosim cuvântul Spirit?” (Jean-Pierre Changeux, „Omul neuronal”).

SavanÅ£ii materialiÅŸti sunt tot atât de orbi ca un om care ar vrea „să determine valoarea unui tablou prin analiza chimică a culorilor” (Părintele Alexandre Schmemann, op. cit.).

Atunci când Nietzsche proclamă moar­tea lui Dumnezeu, el anunÅ£ă în acelaÅŸi timp moartea omului. Căci dacă Dumnezeu e mort, moartea devine atotputernică ÅŸi veÅŸnică precum un dumnezeu: „Doctrina materialiÅŸtilor: inerÅ£ia universală ÅŸi mecansimele materiei, este moartea” (F. M. Dostoievski, „MeditaÅ£ie”).

Oamenii care L-au ucis pe Dumnezeu în cugetul ÅŸi inima lor ÅŸi care au făcut un idol din viaÅ£a lor pământească au ales moartea. Iar cei care au primit în cugetul ÅŸi în inima lor cuvântul ÅŸi duhul lui Hristos au ales viaÅ£a: „Eu sunt învierea ÅŸi viaÅ£a. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi mu­rit, va trăi. Åži oricine trăieÅŸte ÅŸi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25).