Sfântul și Marele Sinod, împliniri, provocări și perspective

Chiar de la începutul procesului de inițiere a proiectului unei mai eficiente co­municări și manifestări a unității panorto­doxe, unii teologi au privit cu rezervă per­spectiva acestui nou început de drum¹. Alții au exprimat un entuziazm cu valențe complexe², pornind de la nevoia pe care o are Biserica Ortodoxă de a da un răspuns în fața unei lumi care se întrevedea deja ca fiind marcată de globalizare și de comprimarea coordonatelor timp-spațiu în era revoluției comunicării și mobilității.

Fiecare dintre aceste abordări are un re­sort întemeiat, dar nu epuizează înțelegerile legate de motivația și profunzimile temei, care nu poate fi evitată de discursul teolo­gic și instituțional-ecleziologic contempo­ran. Expresia „le monde est un village” nu mai este doar o metaforă. Printr-o nouă ra­portare la timp și spațiu, lumea întreagă a devenit o mare metropolă, creându-se un cadru socio-cultural și chiar instituțional-eclezial cu particularități care acum un secol erau greu de prevăzut.

In acest context, considerăm că eveni­mentul petrecut în perioada Rusaliilor 2016 în Creta, asumat unanim de către toate Bisericile autocefale ca fiind o etapă impor­tantă în manifestarea sinodalității la nivel general, necesită o evaluare amplă, dar în același timp marcată de realism canonic și ecleziologic-instituțional.

Canonul 37 apostolic, purtător al unei conștiințe bisericești anteriorare dezvoltării unor structuri de organizare complexe pe baza suportului oferit de Imperiul Roman, arată obligația pe care o au episcopii să se în­trunească de două ori pe an ca „să examine­ze între ei dogmele dreptei-credințe și să so­luționeze controversele bisericești care au avut loc”. Această afirmație generică, ce nu face apel la un nivel regional mai restrâns sau mai larg, arată de fapt că toți cei care au pri­mit chemarea de cârmuire în Biserică au și datoria de a o manifesta în coresponsabilitate, fiecare fiind învestit cu autoritatea Bisericii întregi, dar exercitând-o într-un context con­cret, particularizat de provocări și experiențe distincte care trebuie să fie receptate de în­tregul corp eclezial. Parafrazând acest canon, cred că este evidentă invitația pe care o face tuturor episcopilor, primii dintre slujitorii co­muniunii ecleziale, de a se întâlni și a mărtu­risi față către față, de câte ori este cu putință. Dacă privim onest circumstanțele în care acest canon a fost dat, nu putem să nu fim de acord că în zilele noastre este mai ușor episcopilor din întreaga lume să se reunească decât era în secolul IV să se întâlnească episcopii unei regiuni geografice cu o rază de câteva sute de kilometri.

Pornind de la această înțelegere, cred că avem datoria morală să evaluăm în mod re­alist încadrarea vieții bisericești în sinodali- tate și să ne hrănim din darul comuniunii izvorât din aceasta, încercând să aducem, fi­ecare la nivelul lui, roadele pe care Dumnezeu ne învrednicește să le purtăm.

De la inițiativa întrunirii unui Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe până la concretizarea ei a fost nevoie de mai bine de 100 de ani. Primii 50 de ani au fost nece­sari pentru o receptare propriu-zisă a de- mersului³, iar următorii mai bine de 50 de ani pentru elaborarea unei strategii de co­municare, dialog și evaluare⁴.

Cauzele etalării acestui proces pe o pe­rioadă așa de extinsă sunt multiple, iar re­sorturile sunt complexe. Unii consideră că motivul real este legat de faptul că Biserica Ortodoxă nu are o conștiință sinodală care să se exprime în mod regulat la nivel gene­ral. Din această perspectivă, sinodalitatea ecumenică ar fi expresia unui eveniment eshatologic, neputându-se vorbi despre o Biserică universală în accepțiune geografi­că, deoarece ecumenicitatea eclezială, ca noțiune, transcende spațiul. Imediat ce vor­bim despre Biserică în ecumenicitatea ei, trebuie să afirmăm că Biserica, deși se ma­nifestă în lume, nu este domintată de com­ponenta lumească, și în consecință la nive­lul ecumenic⁵ se întâlnesc elementele de manifestare perenă cu cele eshatologice. Din acest motiv, orice încercare de structurare a sinodalității la nivel universal riscă ori să supraevalueze sistemul instituțional și să ducă la excese de valorizare canonică a vec­torilor de autoritate și putere bisericească, ori să relativizeze aceiași vectori, datorită faptului că Biserica nu cunoaște pârghii de manifestare efectivă a jurisdicției la nivel ge­neral, toate aspectele privind decizia și au­toritatea canonică imediată fiind de competența nivelului local, și doar în subsi­diar acestea sunt manifestate la diferite ni­veluri ale sinodalității⁶.

O altă categorie de analiști consideră că nu putem vorbi despre reorganizarea mani­festării regulate a sinodalității ecumenice deoarece, până în zilele noastre, din motive foarte practice, nici nu a putut fi vorba des­pre o manifestare regulată la acest nivel și, în consecință, orice analogie cu manifestă­rile sinodale generale anterioare este mar­cată de subiectivitate. Sinoadele ecumeni­ce din primul mileniu pot fi considerate evenimente eshatologice deoarece doar pro­nia dumnezeiască a putut face ca în condiții de transport și comunicare atât de limitate să existe o expresie universală a sinodalității. În aceste condiții, universalitatea manifes­tării sinodale din acele vremuri nu a fost an­corată atât în comuniunea orizontală a Bisericilor, cât în comuniunea verticală a acestora⁷. În aceeași linie de analiză, unii consideră că tocmai complexitatea proble­melor cu care se confruntă Biserica la nivel panortodox face dificilă sau chiar imposibi­lă reușita unui astfel de demers dacă este marcat de calcule omenești⁸.

Luând în considerare toate aceste realități, cred că nouă, profesorilor de teo­logie, ne revine nu atât datoria de a marca procesul de manifestare sinodală prin abor­dări și analize teoretice care au toate șansele să fie categorisite drept scolastice, cât de ana­liză a rezultatelor manifestărilor sinodal-comunionale concrete, pentru a distinge mo­dul în care omul se străduiește și cum Dumnezeu plinește strădaniile venite dintr-un imbold de bună-credință. Cu alte cu­vinte, în fața marii taine a Bisericii, noi, cle­rici sau mireni, fie persoane cu competențe de analiză teologică sau trăitori nesofisticați ai credinței, nu ne putem mulțumi doar cu

o  contemplare mistică, extatică, lipsită de atitudine umană concretă, ci trebuie să fa­cem tot ce ne stă în putință pentru a trăi credința în toată complexitatea ei și să înțelegem consecințele acestor trăiri atât în plan local, cât și comunional general.

Pornind de la aceste constatări, în nu­merele următoare ale revistei Apostoliavoi prezenta o analiză a ceea ce eu am putut înțelege din procesul sinodal derulat în acești mai bine de 100 de ani, fără pretenția ca de­mersul meu să fie altceva decât o firavă mărturie despre modul în care un preot și o per­soană preocupată de înțelegerea Tradiției canonice a Bisericii înțelege și asumă inte­grarea persoanelor și comunităților în sino- dalitate în sensul etimologic, acela de a fi îm­preună pe aceeași cale, a vieții în Hristos.

Astfel, în numărul următor voi prezen­ta câteva reflecții asupra a ceea ce poate fi numită „natura sinodală a Bisericii”, pentru a înțelege locul sinodalității în viața de co­muniune eclezială. În următoarele apariții voi încerca să observ modul în care această manifestare a fost pregătită în secolul XX și concretizată la începutul secolului XXI, iar mai apoi voi face o abordare concretă a do­cumentelor Sinodului din Creta, pentru a-i înțelege mai bine împlinirile, provocările și perspectivele pe care le deschide.

Nădăjduiesc ca acest demers să se con­stituie într-o firavă contribuție la o liniștire a înțelegerilor și preocupărilor omenești pentru ceea ce înseamnă participarea noas­tră la lucrarea lui Dumnezeu în lume prin Biserică - Trup al lui Hristos, în care fieca­re avem datoria de a ne asuma rolul de mă­dulare vii și responsabile.