Episcopul, păstor al clerului, monahilor și credincioșilor din eparhia sa

publicat in Aniversare pe 1 Martie 2023, 16:04

La împlinirea a 25 de ani de slujire episcopală a Înaltpreasfințitului Iosif, redacția Revistei Apostolia m-a rugat să scriu câteva cuvinte despre episcop ca păstor al preoților, monahior și credincioșilor din eparhia sa.

Trăim într-un veac al răspândirii în cele din afară, al fărâmițării vieții și al înstrăinării de noi înșine, pentru că omul modern își ignoră propria inimă, în care se concentrează toată umanitatea și de care depinde echilibrul sufletesc și pacea lăuntrică. Constatăm cu durere că, pe măsură ce știința și tehnica progresează uluitor, în aceeași măsură cultura inimii, a comuniunii și a relațiilor dintre oameni se degradează, spre marea lor nefericire. Este rolul primordial al Bisericii de a-i ajuta pe oameni să-și redescopere propria lor fire sau inima. Aceasta este, mai cu seamă, datoria noastră, a ortodocșilor, care avem o spiritualitate prin excelență mistică! Dar câți dintre ortodocși cunosc și trăiesc propria lor spiritualitate? Câți au auzit de isihasm sau câți practică cu adevărat „rugăciunea lui Iisus”? Sau cel puțin știu că orice rugăciune sau slujbă trebuie interiorizată. Din păcate, această comoară rămâne ascunsă pentru cei mai mulți. Totuși Tradiția liturgică și duhovnicească a Bisericii este la îndemâna tuturor, iar cei ce fac un efort de interiorizare pot să descopere bogăția inepuizabilă a spiritualității ortodoxe ca viață în Hristos și ca viață în Duhul Sfânt. Pentru aceea, slujitorii Sfintelor Altare trebuie să vină în ajutorul credincioșilor și să încurajeze o viață liturgică autentică, știind că toate comorile Ortodoxiei se ascund în rugăciunea publică a Bisericii.

Este datoria primordială a episcopului, ca cel ce prezidează orice sinaxă euharistică și, în general, orice sinaxă liturgică din eparhia sa, să insiste mereu pe interiorizarea fiecărui act liturgic. Pentru că de felul cum trăim Liturghia și ne rugăm depinde și angajarea noastră în cele din afară.

Demnitatea episcopului, ca a oricărui botezat, vine din botezul său, care îi conferă gratuit toate darurile (1 Corinteni 1, 5-7). Ea este harismatică, pentru că atât mărturisirea dreptei credințe, cât și trăirea ei prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu depind în tot momentul de harul Duhului Sfânt. După Sfântul Simeon Noul Teolog, nu ne putem numi cu adevărat creștini dacă nu experimentăm în chipul cel mai real darurile primite la botez, viața creștină fiind actualizarea continuă a botezului. Tot astfel putem spune că nu suntem episcopi sau preoți decât în măsura în care actualizăm sau facem cele pentru care am primit puterea prin Taina Hirotoniei, adică în măsura în care împlinim cele ce țin de preoție sau de arhierie. Altfel harul se retrage sau, și mai grav, ni se face pricină de osândă pentru că-i împiedicăm lucrarea.

Episcopul este moștenitor special al harului apostolic (cf. Efeseni 4, 7-16; 1 Timotei 4, 14). Numai episcopii au succesiunea apostolică, nu și preoții, care fac totul din delegația episcopului. Totuși, episcopul nu monopolizează harul, ci îl exercită în mod special. El are tot harul și toată vocația de Păstor, de Învățător, de Îndrumător…, dar atât harul cât și vocația episcopală decurg din poruncile lui Hristos date apostolilor. Cu deosebire, propovăduirea Evangheliei, a dreptei credințe, dar nu „numai în cuvânt, ci și întru putere și în Duhul Sfânt” (1 Tesaloniceni 1, 5), adică prin exemplul personal, este expresia conștiinței Bisericii și a harismei misionare a episcopului, succesor al apostolilor.

Episcopul este chipul lui Hristos, ca și al Tatălui și al Duhului. Acest statut iconologic explică faptul că onorurile date episcopului nu se referă la persoana sa, ci la slujirea sau ministerul său. Sfântul Ignatie al Antiohiei dezvoltă în toate epistolele sale această concepție iconologică a episcopului. Episcopul naște fii pentru viața în Hristos și în Duhul Sfânt. Totodată, ca Părinte duhovnicesc, se îngrijește de creșterea și de progresul duhovnicesc al credincioșilor, al călugărilor și al preoților. Sfântul Grigorie de Nyssa sugerează această paternitate prin exemplul Sfântului Proroc Moise: „Sufletele dezordonate, care însă se dedau virtuții și care urmează pe legislator, în felul lor de a viețui, atunci când părăsesc granițele Egiptului (adică patimile și ispitele) sunt urmărite de atacurile altor ispite care le produc frică, teamă și pericole mortale... Dar Moise, sau unul din cei investiți cu conducerea poporului, se va opune prin sfaturile sale acestor tulburări și va reconforta sufletul cu nădejdea în ajutorul divin.”. Însă Sfântul Grigorie adaugă: „aceasta nu se va produce dacă inima superiorului vorbește cu Dumnezeu. Într‑adevăr, mulți din cei investiți cu o asemenea autoritate caută să fie asigurată doar ordinea exterioară. De lucrurile ascunse, văzute numai de Dumnezeu, nici măcar nu țin seamă. Moise însă nu proceda așa.” (Viața lui Moise, SC n1, Paris, Éditions du Cerf, 1941, p. 91). Cu alte cuvinte, episcopul trebuie să vorbească mereu despre poporul său lui Dumnezeu Tatăl, cum făcea Fiul, Mântuitorul Iisus Hristos.

SLĂBIREA ISTORICĂ A MISIUNII DUHOVNICEŞTI A EPISCOPATULUI

O scurtă privire istorică a evoluției episcopatului, atât la noi cât și în alte Biserici locale, ne face să înțelegem că, datorită grijilor administrative legate de contextul vieții, misiunea episcopilor s-a redus adeseori la funcțiuni administrative, pe care aceștia le-au asumat foarte bine, dar care i-au absorbit. Tocmai acest lucru îl denunță Sfântul Grigorie de Nyssa, în textul citat mai sus: se caută doar asigurarea ordinii exterioare, fără să îngrijească de realitatea interioară a Bisericii… Nimeni nu neagă importanța administrației unei eparhii, care este expresia dragostei firești a tatălui pentru familia sa (cf. 1 Timotei 3, 1-5; Tit 1, 5-9). Însă dragostea unui părinte pentru familia sa nu se reduce la bunurile materiale necesare traiului, ci are în vedere în primul rând creșterea duhovnicească a membrilor familiei. Episcopul trebuie să se îngrijească de Biserica sa cu solicitudinea unui mire: „după cum Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățindu-o cu baia apei prin cuvânt, și ca s-o înfățișeze Sieși Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără prihană” (Efeseni 5, 25-27). Grija primordială a episcopului este deci ca poporul pe care-l păstorește, preoți, monahi și credincioși, să fie sfânt și fără prihană.

Cea mai gravă consecință a absorbirii de grijile administrative este îndepărtarea episcopului de viața pastorală și duhovnicească concretă a parohiilor și a mănăstirilor. Nemaiavând timpul necesar să întrețină o relație duhovnicească personală cu credincioșii și cu preoții, episcopul se îndepărtează vrând-nevrând de poporul pe care-l păstorește, chiar dacă acesta îl venerează ca pe o apariție divină, de care însă nu se poate împărtăși în mod real.

La această înstrăinare contribuie și mărimea excesivă a eparhiilor. Este absolut imposibil ca episcopul care păstorește sute de parohii să cunoască realitățile din aceste parohii pe care nu le poate vizita nici o dată la zece ani. El nu poate întreține o relație personală consecventă nici măcar cu preoții care-l reprezintă în parohii.Ca Părinte duhovnicesc al tuturor păstoriților săi, episcopul ar trebui să fie duhovnicul cel puțin al preoților săi. Înmulțirea eparhiilor cu administrație simplă și cu accentul pus pe misiune este o necesitate vitală.

NOUTATEA CHEMĂRII EPISCOPALE

Episcopul este în primul rând monah. Acest lucru nu este doar o formalitate, ci o realitate profundă. Biserica și-a ales episcopi dintre călugări încă din secolul IV, pentru a avea ca păstori oameni care au câștigat în lupta duhovnicească virtuțile lui Hristos și au ca scop al vieții sfințirea cotidiană a vieții lor.

În calitatea sa de monah, episcopul este în primul rând Părintele monahilor din eparhia sa, motiv pentru care el este ales adesea dintre stareții de mânăstiri. Pentru ca harisma monastică să rămână vie în episcop, este necesar ca el:

  • să păstreze o legătură reală cu mânăstirea sa de metanie;
  • să păstreze practica de totdeauna a Bisericii de a avea un Părinte duhovnicesc la care să se spovedească regulat și cu care să se consulte mereu;
  • să respecte cu scrupulozitate făgădu-ințele monahale, recitind adeseori slujba tunderii în monahism.

Episcopul trebuie să lupte astăzi cu deosebire contra secularizării lumii. În acest sens, viața sa simplă de monah îl va ajuta în modul cel mai înalt să convingă lumea că scopul ei este transcendental. „Cel ce n-a renunțat mai întâi la lume… care nu iubește sincer pe Hristos și nu și-a pierdut sufletul său pentru El… care nu s-a învrednicit să primească același Duh dumnezeiesc ca și Apostolii…, acela să nu îndrăznească să accepte preoția și autoritatea peste suflete sau să tindă la aceasta” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne 58, 224-248).

Episcopul este un teolog mistic, el vorbește din ceea ce trăiește, din ceea ce cunoaște prin experiență. Predica episcopului în cadrul liturgic este extrem de importantă și corespunde harismei sale de păstrător și de garant al dreptei credințe. De la episcop nu se așteaptă o învățătură academică, ci una harismatică: „căci dacă descoperirea adevăratei înțelepciuni și a cunoștinței de Dumnezeu trebuia să ni se dea prin litere și studii…, ce nevoie am mai fi avut de credință sau de botez sau de împărtășirea cu Sfintele Taine? Cu siguranță, nicio nevoie” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări etice 9,10-14). Știm că predica Mântuitorului și a Sfinților Apostoli era întărită prin semne și minuni (cf. Fapte 2, 22; Evrei 2, 4; Marcu 16, 20). Puterea cuvântului, ca și a lucrării, vin exclusiv din viața duhovnicească, lăuntrică, a propovăduitorului.

Episcopul este un frate; el își manifestă paternitatea prin dragoste frățească și compasiune. Prefericitul Părinte Daniel, în cartea „La Joie de la Fidelite” (Éditions du Cerf, Paris, 2009, p. 400), spune: „prima calitate a unui bun păstor duhovnicesc este aceea de a avea o inimă compătimitoare care suferă pentru credincioși, o inimă plină de dragoste jertfelnică pentru Biserică. Altfel spus, păstorul cel bun este omul care lucrează din toată inima pentru mântuirea oamenilor.”. Episcopul este frate cu ceilalți creștini prin Sfântul Botez, cu monahii prin voturile monahale, cu episcopii prin harul arhieriei, căci niciun episcop nu este deasupra celorlalți. În același timp, episcopul este frate cu toți, el este un „frate universal” (Părintele Lev Gillet), frate al tuturor oamenilor contemporani cu el. Acest spirit și comportament frățesc, care înseamnă a se pune în rând cu ceilalți prin compasiune și interesul pentru ei, prin slujirea lor, atât din punct de vedere eclezial cât și social, constituie astăzi baza elanului misionar. Un adevărat frate nu îi judecă pe semenii săi,  dimpotrivă, ia asupra sa păcatele celorlalți. În acest sens, Hristos S-a arătat frate al tuturor, deși era, în același timp, chipul desăvârșit al Tatălui. De aici înțelegem că paternitatea adevărată se manifestă ca fraternitate, adică egalitate de persoane sau ipostasuri.

† Mitropolitul Serafim