Fragmente neodihnite (octombrie 2022)

Apoi, un alt lucru este participarea la Sfânta Liturghie. Când venim la Liturghie ÅŸi aducem ce avem mai bun în noi, cele mai bune aÅŸezări din inima noastră ÅŸi le punem în darurile aduse lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va pune în schimb viaÅ£a Sa în aceste daruri ÅŸi ni le va reda nouă: în Liturghie are loc un schimb de viaÅ£ă. 

Iar al treilea lucru este citirea permanentă a Scripturii. Cuvântul lui Dumnezeu, când este citit mereu, lasă în noi amprenta Duhului care l‑a izvorât. Aceasta face să crească harul lui Dumnezeu în noi, iar acest har devine în noi izvor de însuflare pentru rugăciune ÅŸi pentru toată buna făptuire.

Liturghia trebuie să devină centrul vieÅ£ii creÅŸtinului, atât pentru preot, cât ÅŸi pentru mireni. O trăim formal pentru că nu ne pregătim pentru Liturghie. Când ne pregătim pentru Liturghie, naÅŸtem în inima noastră înclinaÅ£ii duhovniceÅŸti: de smerenie, de credinÅ£ă arzătoare, de pocăinÅ£ă ÅŸi de dragoste pentru Dumnezeu. Cu acestea în inimă venim la întrunirea Bisericii, aducând ceva ÅŸi noi, un mic dar de la Dumnezeu, în această adunare bisericească. Acest mic dar ne va uni cu trupul lui Hristos, cu toÅ£i ceilalÅ£i credincioÅŸi ÅŸi cu sfinÅ£ii ÅŸi ne va învrednici să intrăm în părtăÅŸie cu harul care este în Liturghie. 

Arhim. Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi

Apostolul Pavel a spus că nimeni nu ÅŸtie ce este în sufletul omului, decât numai Dumnezeu ÅŸi omul însuÅŸi. Dar uneori se întâmplă că nici noi înÅŸine nu mai ÅŸtim ce e în sufletul nostru. Oamenii au atâtea feÅ£e încât nu îÅ£i poÅ£i da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, suntem zgârciÅ£i, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori uÅŸuratici. PuÅ£ini sunt oamenii constanÅ£i, fie în rău, fie în bine. Åži eu am atâtea feÅ£e ÅŸi în toate mă regăsesc atât de mult încât nici nu mai ÅŸtiu care mă reprezintă cel mai bine; cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste feÅ£e voi merge la judecată? 

Cred că cele mai cumplite fapte în istorie n‑au fost săvârÅŸite de oamenii răi cu desăvârÅŸire, ci de aceia care aveau în sine amestecat răul cu binele. Căci, nu‑i aÅŸa, cine ar urma un om rău cu desăvârÅŸire? Răul nu e atât de rău dacă nu are în el amestecat ÅŸi puÅ£in bine.

Odată, când am fost la Essex, am avut o discuÅ£ie cu arhimandritul Zaharia, una dintre acele discuÅ£ii care te urmăresc toată viaÅ£a. Am ajuns să discutăm despre lacrimi, pentru că e o boală a începătorilor să discute despre lucrurile înalte, iar lacrimile sunt un rod al înălÅ£imilor. Atunci părintele Zaharia mi‑a zis un lucru pe care nu pot să‑l uit. Anume că noi, oamenii, suntem adevăraÅ£i doar atunci când plângem. Åžtiu că se poate face o întreagă filozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plânsul este la fel de firesc ca ÅŸi râsul. Cred că ar trebui să plângem cel puÅ£in la fel de des precum râdem. La un moment dat, oamenii au început să considere plânsul ceva ruÅŸinos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că ÅŸi râsul poate trăda o slăbiciune. 

Tata plângea uÅŸor ÅŸi acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz ÅŸi care vorbea tare. Dacă te chema să‑ţi spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar ÅŸi când te ruga să‑i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Åži cu toate acestea plângea la filmele proletare. Plângea când vedea bătrâni săraci, copii flămânzi ÅŸi îndeobÅŸte când vedea vreo nedreptate. Mămica râdea de el. Acesta era singurul moment când mămica îl putea lua peste picior ÅŸi el nu se supăra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el însuÅŸi doar atunci când plânge. Nu pot să uit faÅ£a dură a tatei cum se schimba atunci când plângea la filme, ÅŸtergându‑şi ochii cu mâinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuÅŸi ÅŸi era atât de curat ÅŸi atât de bun. Restul era viaÅ£a cu mizeriile ei, cu sărăcia ÅŸi mândria ei, cu tot ce e străin ÅŸi îl însingurează pe om, ducându‑l atât de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.

Sunt oameni care au plânsul în interior. AceÅŸtia sunt cei mai frumoÅŸi oameni de pe pământ. Acest plâns lăuntric nu are în el nimic din tristeÅ£ea ÅŸi apăsarea oamenilor neîmpliniÅ£i sau loviÅ£i de vreo suferinÅ£ă. Acest plâns lăuntric este ca o lumină de dimineaÅ£ă care străbate prin ceaÅ£ă. AceÅŸtia sunt oamenii pe care îi iubeÅŸti fără să ÅŸtii de ce ÅŸi revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăseÅŸte. Nu este o mai mare bucurie în viaÅ£ă decât aceea de a întâlni un astfel de om. DeÅŸi ei pot trece neobservaÅ£i. Pentru a‑i recunoaÅŸte trebuie ca ÅŸi tu să fi plâns măcar o dată în viaÅ£ă, să plângi de‑adevăratelea.

Sunt atâtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinÅ£ei curg sub luminile reclamelor, în oraÅŸele mari, în băi, în aÅŸternuturi, în maÅŸini. Răsună atâtea răcnete de durere, atâtea suspine, dincolo de buletinele de ÅŸtiri, dincolo de talk‑show‑urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizaÅ£ie, cu noile ei tehnologii, care se întrec una pe alta, este îndreptată să ascundă acest plâns, să ne facă să credem că plânsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontenit ÅŸi o grămadă de oameni îÅŸi trăiesc adevărata condiÅ£ie, aflându‑se în cele mai sincere, cele mai sfâÅŸietoare momente ale vieÅ£ii lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimÅ£ire. Åži doar atunci când suferinÅ£a dă buzna în viaÅ£a noastră, doar atunci perdeaua indiferenÅ£ei cade de pe faÅ£a lumii. Lumea apare aÅŸa cum e ea, cu răul ÅŸi cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decât prin lacrimi, altfel ea ne‑ar orbi.

Pr. Savatie BaÅŸtovoi, Fuga spre câmpul cu ciori

În măsura în care iubim, ne umplem de rost ÅŸi ne aflăm locul în această lume făcută de Dumnezeu. Prin iubire cunoaÅŸtem ÅŸi îl vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să ÅŸtie ce înseamnă să fii văzător cu duhul, trebuie să ÅŸtie că asta înseamnă să iubeÅŸti. 

Pr. Savatie BaÅŸtovoi, Carte de despărÅ£ire