Despre rugăciune la începutul anului bisericesc

Cuviosul Siluan, cu inima sa compătimitoare, îi simÅ£ea pe toÅ£i oamenii ca pe propriile sale mădulare ÅŸi suferea împreună cu lumea înstrăinată de Dumnezeu, care zăcea sub puterea celui rău. Și se ruga cu lacrimi pentru ca toÅ£i oamenii ÅŸi toate popoarele să‑L cunoască pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt. De asemenea, Sfântul Siluan se simÅ£ea una cu întreaga creaÅ£ie a lui Dumnezeu, pe care o respecta ca pe sine însuÅŸi, neîndrăznind să rupă nici măcar o crenguÅ£ă dintr‑un arbore sau să omoare o gâză. Părintele Sofronie l‑a făcut cunoscut lumii pe Siluan, publicându‑i scrierile, de o simplitate ÅŸi de o bogăÅ£ie cu adevărat evanghelice, traduse deja în peste 20 de limbi. Cuvântul „ține‑ţi sufletul în iad ÅŸi nu deznădăjdui”, auzită de Siluan din gura lui Mântuitorului ÎnsuÅŸi, se adresează omului contemporan, care, deși trăieÅŸte adeseori realitatea iadului, nu trebuie nici o clipă să deznădăjduiască sau să‑şi piardă curajul în lupta cu ispitele ÅŸi greutăÅ£ile vieÅ£ii. 

Părintele Sofronie a compus mai multe rugăciuni, între care ÅŸi „Rugăciunea pentru zorii zilei”. Ca unul care l‑a cunoscut îndeaproape pe Părintele Sofronie, ÅŸtiu cât de mult insista SfinÅ£ia sa ca orice rugăciune să se facă în atenÅ£ia cuvenită ÅŸi cu dispoziÅ£ia sufletească necesară pentru ca mintea să poată coborî în inimă, unde sălăÅŸluieÅŸte Dumnezeu. Din păcate, inima noastră este adeseori insensibilă la prezenÅ£a lui Dumnezeu. Ea se poate sensibiliza numai prin rugăciune, cu condiÅ£ia ca rugăciunea să „coboare” din minte în inimă. În momentele de autentică rugăciune, mintea se opreÅŸte din împrăÅŸtierea care o caracterizează ÅŸi, unită cu inima, îÅŸi găseÅŸte odihna. După Sfânta Scriptură ÅŸi PărinÅ£ii ascetici, mari nevoitori în rugăciune ÅŸi post, inima este centrul fiinÅ£ei umane, locul unde se adună ca într‑un focar toate puterile psiho‑fizice ale omului, care sunt tot atâtea energii ale inimii. Mintea însăÅŸi este o energie a inimii, izvorăște din inimă ÅŸi se răspândește în toată ființa noastră și în tot univesul. Mintea, ca energie a inimii, nu trebuie confundată cu creierul, care este un organ. Când ne rugăm cu atenție și cu durere pentru păcatele săvârșite, energia minții, pătrunsă de rugăciune, coboară în inimă, iar în străfundul inimii îl întâlnim pe Dumnezeu ca pe o căldură a harului. Simțim  deci cum inima se umple de căldură, de pace și de dragoste pentru toți oamenii și pentru toată creația. Ne simțim una cu Dumnezeu și una cu toată creația Lui. Dar până aici este o cale lungă, de o viață întreagă. Toată viața trebuie să ne luptăm „până la sânge” (Evrei 12, 4) cu păcatul, care lesne ne împresoară, și să ne purtăm cu răbdare crucea de fiecare zi, înmulțindu‑ne rugăciunea, postul și facerea de bine. Crucea suferinței, a bolilor și a necazurilor, acceptate cu toată inima și puse pe seama păcatelor proprii, se dovedește a fi o mare binecuvântare. Căci acestea ne ajută să ne vedem neputințele și să ne punem toată nădejdea în Dumnezeu. Rugăciunea la vreme de încercare coboară mai repede în inimă decât atunci când suntem sănătoși și totul ne merge bine.

Și să nu uităm că divorÅ£ul dintre minte ÅŸi inimă produce stres, epuizare și descurajare. Numai prin unirea minÅ£ii cu inima, în rugăciune, câștigăm echilibrul sufletesc de care avem cu toÅ£ii atâta nevoie. De aici înÅ£elegem necesitatea absolută a rugăciunii, pentru o viaÅ£ă armonioasă ÅŸi sănătoasă. Desigur, nu este uÅŸor să ne rugăm întotdeauna cu mintea unită cu inima. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm foarte mult, „neîncetat”, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (1 Tesaloniceni 5, 17). Pentru că rugându‑ne mult ajungem treptat la rugăciunea curată sau la rugăciunea inimii, care nu mai este amestecată cu nici un gând străin. De asemenea, postul alimentar ÅŸi o viaÅ£ă cumpătată în toate, precum ÅŸi răbdarea necazurilor ÅŸi săvârÅŸirea faptelor bune faÅ£ă de semenii noÅŸtri aflaÅ£i în nevoinÅ£ă ajută minÅ£ii să coboare mai uÅŸor în inimă, care devine, încetul cu încetul, o inimă compătimitoare, adică o inimă care‑L simte pe Dumnezeu, îi simte pe oameni ÅŸi toată creaÅ£ia trăind în ea.

Tratamentul tuturor bolilor și al tuturor încercărilor pe care le avem este rugăciunea. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea o rugăciune fierbinte, care ajută minții să nu se mai împrăștie în cele din afară, ci să coboare în inimă pentru a‑L simți pe Dumnezeu. Iar când Îl simțim pe Dumnezeu în inimă îi vom simți și pe semenii noștri ca pe propriile mădulare și vom face binele spontan, în modul cel mai firesc, fără să așteptăm ca cineva să apeleze la ajutorul nostru. Desigur, nimeni nu poate ignora rugăciunea Bisericii, din care izvorăște rugăciunea pesonală de toată vremea și din tot locul. Mă îndoiesc că cei ce zic „mă rog acasă, n‑am nevoie de rugăciunea Bisericii” vor ajunge vreodată să simtă cu adevărat rugăciunea în inima lor.

În concluzie, o inimă compătimitoare ca cea a Sfântului Siluan, a Sfântului Sofronie și a tuturor sfinților recapitulează în sine toată umanitatea ÅŸi toată creaÅ£ia. Ea depăÅŸeÅŸte toate graniÅ£ele, toate barierele, inclusiv cele confesionale. Să ne rugăm Domnului să ne dea o astfel de inimă compătimitoare!

† Mitropolitul Serafim