„Veniți să ne închinăm...”

ÎNDEMN LA RUGÄ‚CIUNE

În Biserica Ortodoxă este vorba de o îmbiere pe care autorul sfânt o face credincioșilor, încredințat fiind de folosul pe care fiecare îl putea avea în urma închinării.² Pentru a înțelege mai bine, credem că cel mai potrivit este să luăm câteva exemple, asupra cărora să insistăm apoi. Vom poposi asupra vieții prorocului Daniel, cel care și‑a dovedit statornicia în adorarea lui Dumnezeu ca nimeni altul.

„Și, în timpul acela, când au auzit toate neamurile glasul trâmbiței și sunet de muzici, căzând la pământ toate neamurile, semințiile și limbile, s‑au închinat chipului de aur pe care îl ridicase Nabucodonosor.” (Dan. 3, 7); cu toate acestea „sunt însă niște bărbați iudei pe care i‑ai rânduit peste ținutul Babiloniei, Sedrach, Misach și Abdenago: oamenii aceia nu s‑au temut de porunca ta și idolului tău nu i‑au slujit; și chipului tău de aur, pe care l‑ai ridicat, nu i s‑au închinat.” (3, 12).

Tot în Cartea lui Daniel aflăm ÅŸi de episodul poruncii lui Darius, „care nu voia decât ca popoarele supuse să îndeplinească un act prin care îl recunoșteau drept încarnare a zeului suprem, victorios asupra zeilor naționali, ceea ce corespundea perfect cu noțiunea antică de monarh universal”³red flags to watch for when datinghttps://apostolia.eu/index.php/jonathan-married-at-first-sight-dating-dr-jessica/hookup 20unora dintre supuși convingerile lor.

În categoria exemplelor care invocă adorarea credinciosului se cade să amintim de Sfântul Ilie, de samarineancă, de Sfântul Apostol Toma, de Sfântul Pavel. Cităm doar adevărul de credință pe care Însuși Mântuitorul i l‑a descoperit samariencei și mărturisirea făcută de orbul cel din naștere. „Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr.” (Ioan 4, 22‑23); „Iar el (orbul) a zis: Cred, Doamne. Și s‑a închinat Lui.” (Ioan 9, 37).

CUM SÄ‚ ÎNÈšELEGEM ÎNCURAJAREA ÎN RUGÄ‚CIUNEA PERSONALÄ‚ ȘI ÎN CULTUL BISERICII

Să nu uităm că din cultul comun al Bisericii se naște rugăciunea personală, pe care sfântul Grigorie Sinaitul o numește slujire. „Ierurgia [slujba sfântă] este lucrarea minții care jertfește tainic și se împărtă-șește din Mielul lui Dumnezeu în altarul sufletului.”^{https://apostolia.eu/index.php/dating-online-for-seniors/} Este vorba despre rugăciunea minții, în care sunt prezente trei stadii: curățirea de păcate a trupului, a sufletului și a minții, adică purificarea de grijile lumești; apoi luminarea minții și extazul. Liturgic vorbind, mai întâi ne confruntăm cu desprinderea de grija lumească, prin venirea în biserică; apoi, prin citirile biblice, omul se luminează (a doua parte a liturghiei, cu Antifoane și lecturile din Apostoli și Evanghelie); iar în a treia parte a liturghiei, unde se găsește sfințirea darurilor, creștinul are vocația de a trăi Cincizecimea și Împărtășirea, adică unirea cu Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae zice că „mintea este nu numai jertfă, ci și altar, ca locul cel mai înalt al sufletului, dar și jertfitor, ca una care reprezintă subiectul uman ce se aduce ca jertfă”⁸.

Credem că este potrivit să‑i amintim pe starețul Tadei (fin psiholog și părinte duhovnicesc, care atrage atenția asupra vegherii sau a urmării gândurilor) și pe părintele Teofil Părăian⁹: „Noi, aici, în țara noastră și pretutindeni în lume, culegem roadele gândurilor și ale dorințelor noastre. Dacă gândurile și dorințele nu sunt bune, nici rodul lor nu poate fi bun. Avem nevoie să ne pocăim și să ne schimbăm viața. Pocăința nu înseamnă numai să mergi la preot, trebuie să ne curățim sufletul de acele gânduri și de depresia în care am căzut din pricina drumului întortocheat al vieții. Această slăbiciune o au și oamenii credincioși, și din pricina ei suferim.”¹⁰

UNITATEA SIMÈšURILOR ȘI ÎNCHINAREA

Așadar, suntem îndemnați de Sfinții Părinți să închinăm lui Dumnezeu toată ființa noastră. A patra cerere a fiecărei Ectenii mici ne propune ca „pe noi înșine și unii pe alții, viața lui Hristos să o dăm”. „Viața noastră e un dar al lui Dumnezeu. De aceea trebuie să o întoarcem lui Dumnezeu ca dar al nostru. […] Însă, pentru a ne face și pe noi înșine darul lui Dumnezeu, trebuie să fi dobândit pacea de patimile egoiste, pacea cu ceilalți. […] Cine se dăruiește nu se pierde, ci se împlinește, împreună cu alții. Cu atât mai mult cine se dăruiește lui Dumnezeu, acceptând să se întoarcă cu voia la unirea cu El, se împlinește la o treaptă mai înaltă în El.”¹¹

Dacă omul nu caută să‑și împrospăteze puterile sufletului din harul și cu energia necreată a lui Dumnezeu, atunci va deveni obiect de consum al societății, care, prin tot ce‑i oferă, îl face dependent de ea, consumator al produselor ei și, într‑un final, obiect al ei, uneori chiar cobai. De aceea este vrednic de luat aminte spre ce anume tinde inima noastră, ce se găsește în ea, cine o cultivă și cui slujim, căci altfel între noi și Dumnezeu se pun cei ce nu au dreptul de a fi îndumnezeiți, adică idolii societății de consum.

IATÄ‚ IDEALUL SPRE CARE SE CADE SÄ‚ TINDEM

„Ca ortodocși, când vorbim de viața liturgică nu înțelegem dăruirea noastră liturgică, de câteva ore, în biserică, ci toată viața noastră, care, pornind de la actele liturgice din biserică, devine liturgică și închinată lui Dumnezeu. Creștinul ortodox nu este schizofrenic. Nu trăiește în lăuntrul bisericii o viață liturgică și în afara ei o viață neliturgică. Trăiește, pe cât e cu putință, mai multe ore în biserică (la Liturghie, la sfintele slujbe), ca să poată trăi în afară de biserică, după putință, mai aproape de duhul, de atmosfera și de îndemnurile morale ale dumnezeieștii Liturghii. Credinciosul nu trebuie să promită în van la Sfânta Liturghie că „toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu [să] o dăm.”¹²

Note: