„PrivegheaÅ£i ÅŸi vă rugaÅ£i, ca să nu cădeÅ£i în ispită.” (Mt. 26, 41)

Cred că primul rol al rugăciunii, prin care ne apropiem de asemănarea cu Dumnezeu, este răbdarea. Răbdarea în necazuri ÅŸi suferinÅ£e, răbdarea în relaÅ£iile cu semenii noÅŸtri, altfel spus răbdarea în purtarea zilnică a crucii. O răbdare împreunată însă, întotdeauna, cu încrederea neclintită că biruinÅ£a este de partea noastră, a celor care ne rugăm cu stăruinÅ£ă, chiar dacă trebuie să o aÅŸteptăm îndelung ÅŸi chiar dacă biruinÅ£a poate apărea ca slăbiciune sau ca înfrângere. BiruinÅ£a este întotdeauna de partea lui Dumnezeu ÅŸi a celor care sunt uniÅ£i cu El prin rugăciune. Să nu uităm că Dumnezeu este „îndelung răbdător ÅŸi mult milostiv” (Ps. 103, 8) ÅŸi că moartea Mântuitorului pe cruce a apărut în ochii celor mulÅ£i ca cea mai mare slăbiciune ÅŸi înfrângere. Dar tocmai din această înfrângere a răsărit biruinÅ£a! În răbdarea cu încredere ÅŸi chiar cu seninătate a durerilor ÅŸi a necazurilor vieÅ£ii se ascunde, în fond, marea putere a lui Dumnezeu, care lucrează în chip minunat, transformându-ne treptat inima ÅŸi felul de a înÅ£elege viaÅ£a, evenimentele ei.

Rugăciunea este expresia iubirii. Ea înseamnă intimitatea noastră cu Dumnezeu. Expresie a iubirii, rugăciunea dovedeÅŸte ÅŸi măsura iubirii noastre faÅ£ă de Dumnezeu: atât îl iubim pe Dumnezeu, cât ne rugăm. ToÅ£i facem, însă, experienÅ£a că nu e uÅŸor să te rogi, deci că nu e uÅŸor să-L iubeÅŸti pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul ÅŸi din tot cugetul” (Mt. 22, 37). De ce? Pentru că inima noastră este împărÅ£ită, este atrasă de iubiri diferite ÅŸi contradictorii: pe deoparte de iubirea lui Dumnezeu ÅŸi de iubirea curată a oamenilor, iar pe de altă parte de iubirea de plăceri ÅŸi de lucrurile lumii acesteia. Falsa iubire, care nu este de la Dumnezeu, ci de la lume, este numită de Sf. Ev. Ioan poftă: „pofta trupului, pofta ochilor ÅŸi trufia vieÅ£ii” (In 2, 16). De aceea, inima nu poate fi întreagă la rugăciune. Ea este mai mult acolo unde ne este comoara. „Unde-Å£i este comoara, acolo-Å£i va fi ÅŸi inima”, zice Mântuitorul (Mt. 6, 21). De aceea, este necesar efortul de a ne ruga cu atenÅ£ia concentrată în inimă. Mintea, care este o energie a inimii, trebuie silită să se oprească din împrăÅŸtierea ei, pentru a se putea întoarce „acasă”, în inimă. În timpul rugăciunii trebuie să ne închidem mintea în cuvintele rostite sau ascultate ÅŸi să ne concentrăm atenÅ£ia în inimă, unde se află harul. Când ne rugăm cu „mintea în inimă”, cum spun PărinÅ£ii, atunci vom simÅ£i o căldură în jurul inimii ÅŸi o bucurie deosebită de a ne ruga. Pe treptele mai înalte ale rugăciunii vom dobândi o „inimă compătimitoare”, adică o inimă care se aprinde de dragostea faÅ£ă de Dumnezeu ÅŸi faÅ£ă de toÅ£i oamenii, pe care-i vom simÅ£i ca făcând parte din noi înÅŸine ÅŸi faÅ£ă de care, desigur, ne vom purta cu cea mai mare delicateÅ£e, precum cu propriile noastre mădulare (Ef. 4, 25). AÅŸa se realizează unitatea omenirii întregi, care este o unitate a inimilor, fiecare purtându-i în inima sa pe toÅ£i fraÅ£ii lui în umanitate.

Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat (I Tes. 5, 17). Măsura rugăciunii este, deci, rugăciunea neîncetată, care este trecere de la rugăciunea activă, făcută cu efort de concentrare în inimă, la starea de rugăciune, care înseamnă trăirea permanentă a prezenÅ£ei ÅŸi a lucrării lui Dumnezeu în noi. Rugăciunea ca stare este darul Duhului Sfânt. Ea nu mai are nevoie de cuvinte speciale pentru a se exprima, fiindcă orice cuvânt ÅŸi orice faptă devin ele însele rugăciune.

Dar pentru a ajunge la o astfel de stare este nevoie de multă rugăciune, făcută cu efort, acasă, în călătorie, în toată vremea ÅŸi în tot locul. „Când îÅ£i aduci aminte de Dumnezeu roagă-te, pentru ca atunci când îl vei uita să-ÅŸi aducă El însuÅŸi aminte de tine”, zice Sf. Marcu Ascetul (sec. IV). Aceasta înseamnă că pe lângă programul de rugăciune zilnică, dimineaÅ£a, seara, înainte ÅŸi după masă, să ne gândim cât mai des la Dumnezeu, folosind rugăciuni scurte, de pildă „Doamne ajută”, „Doamne miluieÅŸte”, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieÅŸte-mă pe mine păcătosul”, pe care să le repetăm mereu, pentru ca mintea să aibe mereu o ocupaÅ£ie sfântă, care o va feri de multe ispite.

Rugăciunea privată, particulară, însoÅ£ită de post ÅŸi de fapte bune, ca ÅŸi de o viaÅ£ă curată, se desăvârÅŸeÅŸte în rugăciunea Bisericii, prin participarea la Sf. Liturghie ÅŸi prin împărtăÅŸirea cu Trupul ÅŸi cu Sângele Domnului.

Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze ÅŸi să vă dea râvnă ÅŸi dragoste pentru rugăciune ÅŸi pentru tot lucrul bine plăcut Lui ÅŸi oamenilor!

† Mitropolitul Serafim