Existăm în măsura în care suntem în relație cu ceilalți și într‑o relație de iubire cu Dumnezeu (II)

BISERICA TREBUIE SĂ-ȘI ÎNSUȘEASCĂ ASTĂZI LIMBAJUL ȘTIINȚEI ȘI AL PSIHOLOGIEI PENTRU A PUTEA
SĂ SE FACĂ MAI BINE ÎNȚELEASĂ

Omul de astăzi nu se mai simte vinovat de nimic, e centrat pe el însuşi, se admiră în oglindă; pentru narcisist, celălalt devine interesant doar în măsura în care joacă rolul unei oglinzi care flatează. Dumnezeu îi este indiferent. Asistăm la un adevărat cult al trupului, iar liberalismul sexual capătă dimensiuni suprarealiste. Patologiile narcisismului sunt nişte patologii ale insuficienței; într-o lume în care numai reuşita individuală contează, într-o lume fără reguli şi fără repere morale sau spirituale, oboseala sufletească şi trupească vine să-i amintească omului de limitele condiţiei sale. Plictiseala, lipsa de sens a vieţii şi o imagine dezastruoasă de sine îl ameninţă în permanenţă; dar și vidul existențial, lipsa de sens a vieții. Citim în Frații Karamanzov că „fără o noțiune precisă a rostului său pe lume, în vecii vecilor omul nu ar accepta să trăiască”, de unde și epidemia de sinucideri din ziua de azi.⁴

Toate acestea arată că psihiatria ar trebui să țină cont de latura duhovnicească, religioasă, a omului contemporan. Sunt prea puțini psihiatri și psihologi care o fac. Pe de o parte, puțini sunt credincioși, iar pe de altă parte antropologia creștină nu se predă în facultățile de medicină, nici chiar în țările ortodoxe. Nu putem reduce persoana umană doar la trup și la psihism, la o concepție dualistă în care în cele din urmă totul se reduce la trupesc. Sfinţii Părinţi ne vorbesc de suflet și au o concepţie despre om care subliniază unitatea trup-suflet. Sufletul are două dimensiuni. Prima este psihismul, cu puterile lui, pofta, iuţimea, senzaţiile, percepţiile, imaginaţia şi raţiunea. A doua este duhul (după Sfântul Apostol Pavel) sau nous-ul (după Sfinţii Părinţi), tradus în română prin minte (părintele Dumitru Stăniloae) sau intelect (părintele Ioan Ică jr.). Prin această a doua dimensiune primim harul dumnezeiesc. Sfântul Grigorie Palama ne arată că activităţile psihismului sunt coordonate de creier, iar ale duhului de inimă.⁵ E imposibil să înțelegem cu adevărat ce se întâmplă cu noi, cu bolnavii noștri, dar și ce se petrece în relația noastră cu ei, dacă nu ținem cont de antropologia creștină și de scrierile Sfinților Părinți.

Pe de altă parte, metodele psihoterapeuților de a sonda și de a ajuta sufletul omenesc bolnav pot fi de ajutor părinților și teologilor, ne spune maica Siluana. Biserica trebuie să-și însușească astăzi limbajul științei și al psihologiei, pentru a putea să se facă mai bine înțeleasă, așa cum Părinții Bisericii din primele secole au utilizat un limbaj pe care toată lumea îl înțelegea la vremea aceea, cel al filozofiei grecești.^[6]

FRICA SE POATE TRANSMITE PE CALE EREDITARĂ

Ce rol joacă psihicul în terapeutica bolilor spirituale? Cum vede un psihiatru ideea de „boală spirituală”, care, în cele din urmă, nu e altceva decât păcatul?

R.I.: Voi spune pe scurt, ca în disputa dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam: Varlaam era uimit de importanţa pe care călugării isihaşti o dădeau trupului, dar şi emoţiilor şi dorinţelor („partea pasivă a sufletului”, după ei, de fapt psihismul), în calea spre îndumnezeire. Varlaam era de părere că-l putem cunoaşte pe Dumnezeu doar plecând de la ceea ce a creat, prin raţiune şi demonstraţie, şi că omul trebuie să-şi mortifice trupul, emoţiile şi dorinţele. Sfântul Grigorie Palama credea că trebuie să crucificăm tot ceea ce ne vine de la trup şi e orientat spre moarte, să transformăm puterile firii noastre prin harul divin, reorientându-le spre Dumnezeu, ajungând astfel să-l cunoaştem într-o relaţie intimă şi personală.⁷

Psihicul vine deci cu materialul care trebuie spiritualizat. Bolile spirituale, patimile, ar fi proasta orientare a puterilor firii noastre, cumva împotriva naturii lor, stricând astfel armonia ființei umane. Evagrie Ponticul, unul dintre primii care au descris bolile spirituale, considera că acestea sunt consecința primirii în suflet a unuia din cele opt gânduri demonice împotriva cărora fiecare creștin ar trebui să lupte: lăcomia pântecelui, desfrânarea, avariţia, întristarea, mânia, acedia, slava deșartă şi mândria. Bineînțeles că pentru un psihiatru ateu ideea de boală spirituală e o aberație, o „erezie”, într-o lume secularizată, materialistă.⁸

În contextul actual, principala amenințare pentru persoana umană este frica, iar frica poate lăsa răni adânci, se poate „închista”, revenind în perioadele dificile; în plus, o putem transmite copiilor noștri, în mod inconștient sau pe cale ereditară, epigenetică. Atunci trebuie să coborâm adânc în noi înșine, să recunoaștem această frică în noi și să o trăim cu adevărat, să nu fugim de ea, ci să alegem să-L întâlnim pe Hristos în această durere (prin rugăciune, în spovedanie...). Maica Siluana spunea că, „dacă îmi țin mintea în iadul fricii mele, atunci dau frica mea lui Dumnezeu [...], iar frica mea poate deveni energia curajului meu”⁹; pentru că frica este transfigurată în rugăciune prin harul dumnezeiesc.

Ce ar trebui să învățăm din această lecţie de izolare? Această experiență a însingurării, a îndepărtării, ne poate aduce mai aproape unul de celălalt, după ce ne vom regăsi (poate) față către față?

R.I.: Învățăm din lecția acestei izolări în primul rând remarcândlucrurile minunate care s-au întâmplat. De pildă, în multe familii relațiile conjugale și cele cu copiii s-au aprofundat, căci am avut timp ca niciodată pentru aceste relații, pentru o viață de familie „tihnită”. Avem multe mărturii că rugăciunea personală și în familie s-a întărit, perioada de izolare a coincis, în mare parte, cu cea a Postului Mare. Chiar și participarea la slujbe, în condiții dificile și cel mai adesea online, s-a făcut cu mult avânt.

Am învățat să prețuim lucrurile importante ale vieţii, darurile lui Dumnezeu, pe care nu le băgăm totdeauna în seamă. Am văzut cât de importantă e pentru noi parohia, o comunitate de iubire, un organism viu, în care pulsează credința, dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Cât de importantă este împărtășirea cu Trupul și cu Sângele Mântuitorului și cât ne lipsește! Poate este și acesta unul din sensurile spirituale ale acestei boli: să ne permită să înțelegem ce iubim cu adevărat, ce contează cu adevărat în viața noastră atât de fărămițată. Poate e o lipsă care revelează, care leagă și întregește. Așa cum exilul a făcut să crească în unii dintre noi iubirea de țara unde ne-am născut.

Am văzut exemple de dăruire minunate, modele pentru noi toţi, preoți și diaconi care au dăruit extraordinar de mult timp și disponibilitate enoriașilor, personalul sanitar care a stat zi și noapte în spitale, punându-și în pericol sănătatea și viața, personalul din unele case de bătrâni, care a decis să stea închis cu aceștia ca să nu riște să-i îmbolnăvească. Am văzut o natură mai frumoasă ca niciodată și că e posibilă redescoperirea creației și respectarea ei, ieșirea din consumerism, actul alimentar putând deveni act euharistic, de mulțumire pentru bunătate și pentru bunătățile Domnului, asa cum ne îndeamnă maica Siluana.

Învățăm dintr-o experiență de viață atunci când suntem capabili să o acceptăm ca pe un prilej de întâlnire cu Hristos, să o trăim pe de-a-ntregul, cu toată ființa, pentru a putea apoi să o privim și „din afară”, ca să să-i vedem și să-i înțe-legem sensul. Dacă nu ne putem desprinde, rămânând în imanent, sub imperiul fricii, de exemplu, pierdem posibilitatea de a avea chiar și un minim de perspectivă asupra unei situații. Vedem în psihiatrie bolnavi cu experiențe de viață extraordinar de dureroase, și care totuși nu se lasă doborâți, merg mai departe. Iar alții care se prăbușesc la o mică adiere de vânt. Sigur, aici contează ceea ce moște-nim de la generațiile de dinaintea noastră, bagajul de iubire sau traumele cu care plecăm în viața de adult. Dar, poate, ceea ce face cel mai mult diferența între cele două categorii de bolnavi de care vorbeam este acceptarea și găsirea sensului suferinței.

Cred că această izolare forțată ne pune în primul rând față în față cu noi înșine. Cine suntem noi de fapt, fără toate „ale noastre”, fără bunurile noastre, fără relațiile noastre, fără știința noastră, care se clatină puternic în fața unui fenomen cu multiple fațete, în continuă mișcare? Care sunt cu adevărat relațiile care contează pentru noi și care este calitatea prezenței noastre iubitoare în aceste relații? „Orice clipă poate fi un timp și orice suspin poate fi o rugăciune”, ne spunea părintele Arsenie Papacioc, vorbind, de fapt, despre „prezența continuă a inimii”.¹⁰ Cum „stăm” în relația cu Dumnezeu? Avem acea „prezență continuă a inimii”, de care vorbea părintele Arsenie Papacioc? Ne închinăm cu adevărat lui Dumnezeu „în duh și în adevăr”, așa cum îi spune Mântuitorul femeii samarinence (Ioan 4, 24)? Această izolare îndelungată, cu implicita îndepărtare de viața ritualică a Bisericii, ne scoate la iveală neputințele și insuficiențele, lipsa prezenței, lipsa valorificării talanților. Goliți fiind, măcar în parte, de bogăția noastră materială, relațională și intelectuală (în sensul avuţiei tânărului bogat din Evanghelie), ne vedem mai bine și mai pe îndelete. Bolile noastre fizice și psihice, dar și patimile noastre, ne dor mai tare, mai mult. E mai greu să privim în altă parte ca să nu le mai vedem... Ni se pune tot mai mult la încercare, pe măsură ce trece timpul, virtutea ascultării, de autoritățile publice în primul rând, așa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite” (Romani 13, 1); dar și de ierarhii noștri, care au trebuit să ia hotărâri greu de luat.

În același timp, trebuie să ne păstrăm nealterate și curate rațiunea, spiritul critic, capacitatea de a alege și de a lua decizii, care ne definesc ca oameni, creați fiind după chipul lui Dumnezeu. Apărem uneori divizați, chiar și în Biserică; să nu mai vorbim de lumea medicală, unde multe teorii și-au făcut apariția, bătându-se uneori cap în cap. Evident că e vorba aici de o punere la încercare a capacității noastre de a rămâne uniți, a credinței noastre, a iubirii aproapelui, care trebuie să lase mult în urmă dorința de a avea dreptate. Trebuie, poate, să acceptăm că deocamdată nu știm sau că știm doar în parte, ceea ce e greu pentru noi, medicii, oamenii de știință și intelectualii, în general. Și să ne punem nădejdea în Hristos, Mântuitorul nostru, singurul care ne vindecă cu adevărat.

Cred, deci, că această experiență a însingurării ne poate readuce mai aproape unul de celălalt, după ce ne vom regăsi, poate, față către față, dar numai în măsura în care putem renunța la bogăția noastră materială, relațională și intelectuală, așa cum ar fi trebuit să facă tânărul bogat din Evanghelie. Atunci îi vom putea urma lui Hristos și ne vom putea apropia de ceilalți în Hristos. Atunci vom putea să participăm cu adevărat, cu toată ființa noastră, la slujbele Bisericii, la viața liturgică. Sigur că am încercat să facem din casele noaste un fel de prelungiri ale bisericii și să participăm de la distanță, chiar și trupește, la slujbe. Am văzut că tehnologia ne poate fi de mare folos în anumite condiții. Dar ne e dor de preoții noștri, de diaconii noștri, de frații noștri în credință, de întâlnirea „față către față”, cum spuneți, de participarea directă, nemediată, la Liturghie, de Sfânta Împărtășanie cu Trupul și cu Sângele Mântuitorului.

Christos Yannaras ne aminteşte de o idee importantă a psihiatrului francez Jacques Lacan, şi anume că structurarea personalității are la bază dorința de viață a bebelușului, de viață ca relație, sânul mamei fiind prima concretizare a acestei dorințe. Dar personalitatea se construiește pentru că mama, de la bun început, e o prezență și o absență. Absența definitivă (abandonul copilului), dar și prezența continuă a mamei (relația fuzională), au consecințe catastrofice. Omul este o persoană, extrapolează Yannaras, „pentru că Dumnezeu este o prezență și o absență”.¹¹ Să dea Domnul să trăim această îndepărtare temporară de ceilalți și de unele aspecte importante din viața Bisericii ca pe o îndepărtare care ne va permite să ne întoarcem „în duh și în adevăr”; o îndepărtare care revelează, leagă și întregește.

Interviu realizat de Alexandru Ojică

BIBLIOGRAFIE: 

1. Alexandre Schmemann, Journal (1973-1983), Editions des Syrtes, 2009, p. 515.
2. Belga, Containment: aproape unul din doi lucrători suferă de anxietate și depresie, rtbf.be, 28 aprilie 2020.
3. Blaise Pascal, Pensées , Lafuma, p. 136.
4. F.M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, Editura pentru Literatură Universală, București, 1965, p. 346.
5. Monahia Siluana Vlad, Trupul omului, potir al trupului Domnului, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 21-22. 
6.  Maica Siluana, Conferinţă la Universitatea de Vară a Mitropoliei Ortodoxe Occidentale şi Meridionale de la Sainte Croix, august 2014.
7. Fr. Vasileios Thermos, In search of the person, Alexander Press, Montréal, Quebec, Canada.
8.  Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui. Ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere de pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014.
9. Mère Silouana, Séminaire à Iasi en 2012, propos rapportés par Christine Artiga.
10. Ne vorbește Părintele Arsenie, vol. 3, ediția a doua, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 68-70.
11. Christos Yannaras, Criza modernităţii şi realitatea persoanei, 25 iulie 2012, crestinortodox.ro