Existăm în măsura în care suntem în relație cu ceilalți și într‑o relație de iubire cu Dumnezeu (I)

Alexandru Ojică: Sunteţi psihiatru. Am trăit ultimele luni în izolare, într‑o stare de carantină pentru care nimeni nu a fost pregătit. Ce părere aveți despre eventualele consecințe pe care le poate avea la nivel psihologic obligativitatea unei izolări la domiciliu pe o perioadă atât de îndelungată? În plus, în toată această perioadă am fost bombardați cu informații care mai de care mai terifiante pe tema vieţii aflate în pericol, a morţii, despre obediență, despre izolare, ca mijloc de salvare... Credeți că tipul acesta de știri poate schimba comportamentul individului? Dacă da, până la ce nivel? Pentru cât timp? Credeți că cei mai tineri pot rămâne cu angoase pe termen lung?

Rareș Ionașcu: O epidemie globală este un eveniment traumatic, adesea însoțit, ca în cazul de față, de o epidemie de frică. Frica este o reacție firească în fața unei primejdii, dar poate și să devină patologică, prin intensitate și prin inadecvare, prin lipsa de sens. Şiatunci devine semnul unei boli psihice sau spirituale (al unei patimi).

Părintele Alexandre Schmemann ne spune în jurnalul lui că opusul iubirii nu e ura, ci frica, și că frica este înainte de toate lipsa iubirii.^[1] Iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune că „dragostea desăvârșită alungă frica” (1 Ioan 4, 18). Dar cum s‑a propagat această epidemie de frică? De la om la om, aș spune, ca în cazul coronavirusului, dar și de la mass‑media la om, așa cum spuneţi, prin tot felul de mesaje terifiante despre viața aflată în pericol, despre boală și moarte. Probabil, pentru prima dată în ultimele decenii, întreaga societate occidentală s‑a confruntat cu problema morții în mod colectiv. Moartea, pe care o credeam învinsă prin progresele tehnicii, ale mediciniei, moartea pe care încercam să o ținem ascunsă în spitale, în căminele de bătrâni, moartea pe care o ascundeam de copiii noștri, ca să nu‑i traumatizăm, chipurile..., fiindcă experiența morții e trăită din ce în ce mai des la modul individual, nu familial sau comunitar...

Pe de altă parte, oamenii au trebuit să se adapteze și să se readapteze la evoluția epidemiei, la condițiile de izolare și la discursul oficialităților, care a suferit schimbări uneori extrem de importante, ceea ce presupune un efort de adaptare permanentă, foarte costisitor în energie intrapsihică. Repercusiunile psihologice sunt numeroase: oboseala, insomnia, teama de ceilalți și deteriorarea relațiilor, tendința către ipohondrie, stres, tristețe, iritabilitate, pierderea sensului vieții, o senzație de permanentă insecuritate. Un studiu recent din Belgia (de la sfârșitul lunii aprilie) arată că aproape jumătate (48%) din cei care în mod normal lucrează spuneau că suferă de anxietate și de depresie la o lună după intrarea în vigoare a măsurilor de combatere a coronavirusului. De asemenea, rezultatele arată că persoanele care trăiesc singure, care nu lucrează, din cauza epidemiei, sau care fac parte din personalul medical sunt cele mai afectate de această criză. ^[2] Rezultate asemănătoare au fost obținuteînFranța sauînaltețări occidentale.

Izolarea ne‑a fost impusă tuturor, dar condițiile de izolare au fost foarte diferite de la un caz la altul. Nu toată lumea are o casă mare, grădină, posibilitatea de a lucra, o familie unită, o personalitate calmă și liniștită. Pentru cei foarte sociabili, pentru adolescenți, poate fi mai greu. Și nu toată lumea are credință... Căci autoritățile ne‑au împins la o adevărată asceză, prin dimensiunea aceasta a ascultării, apoi a izolării, cu toate renunțările pe care le implică. În acest context, cuvintele lui Blaise Pascal par atât de actuale... „Toată nefericirea oamenilor provine din aceea că nu sunt capabili să rămână liniștiți într‑o cameră.”^[3] Pentru personalitățile extravertite izolarea a fost o încercare mai grea, dar ieșirea din izolare e mai ușoară. Celor introvertiți izolarea nu le‑a cerut un efort prea mare, pe unii chiar i‑a pus în valoare, am putea spune. Ieșirea din izolare e însă mult mai grea. În general, din perspectivă psihiatrică, ni se pare că nivelul de anxietate al celor care vin să ne vadă a crescut o dată cu începerea ieșirii treptate din izolare. Regulile izolării îi linișteau pe mulți. Renunțarea la ele presupune efort, asumarea riscului, asumarea unor decizii, greu de luat mai ales în privința copiilor: să iasă din casă, să meargă la școală, să se întâlnească cu alți copii... Ce trebuie privilegiat, libertatea sau siguranța absolută? Cum să găsim un echilibru între ele?

Unii vor să‑și asume riscul de a se expune mai mult, pentru a‑și recăpăta libertatea de acțiune și de alegere, îngrijorați de pierderea drepturilor de bază. Dar, pentru mulți, teama de a se îmbolnăvi, ei sau familiile lor, e covârșitoare, ca și teama de fi izolați din nou, în cazul în care epidemia crește iarăși în intensitate. Un nou sindrom este descris, sindromul cabanei: după săptămâni de izolare, unii preferă să rămână în continuare izolați, fiindu‑le frică să mai iasă din casă ori neacceptând noile reguli sociale; anxietatea și o mare oboseală caracterizează acest sindrom. Gesturile‑barieră, regulile de „distanțare socială”, necesare, desigur, în context epidemic, implică o rigidificare a relației, o distanță relațională, de fapt. Pot să apară în viitor diferite fobii, plecând de la teama de a nu ne îmbolnăvi, de la teama de ceilalți, de la nerespectarea de către aceștia a măsurilor de „distanțare socială” etc. Iar în cazul copiilor, mai ales a celor mici, aceste măsuri vor fi mai greu de aplicat și mai angoasante. Putem spune acelaşi lucru şidespre purtarea măștilor, necesare, de altfel. Dialogul este dificil atunci când purtăm măști, ca să nu mai vorbim de consultațiile psihiatrice. O bună parte din ceea ce transmitem o facem prin expresia feței, prin mimică, prin surâs. Pacienții ne spun că le lipsește surâsul nostru.

Copiii noștri pot fi afectați de teama de boală, de temerile vehiculate în mass‑media; o imagine văzută la televizor sau o frază auzită pot să fie câteodată de ajuns pentru a‑i răni. Dar pot fi afectați și de temerile noastre, temeri pe care le transmitem de multe ori inconștient. Pot să se învinovățească pentru tristețea și pentru suferința noastră. Trebuie vorbit cu ei, suferința lor se vindecă, dacă rămânem deschiși față de ei, dacă‑i privim cu dragoste. Să încercăm să‑i ținem departe de știrile sau de imaginile angoasante, mai ales pe cei mici. Să încercăm să le explicăm ce se întâmplă, pe cât posibil și pe înțelesul lor, în funcție de vârstă. Să‑i învățăm să Îi dea frica lui Hristos, în rugăciune. Să ne rugăm pentru ei. Copiii și tinerii noştri pot să rămână cu angoase pe termen lung, mai ales dacă situația asta plină de necunoscute durează; dar aceste angoase pot și să se transforme în bogăție a inimii, prin rugăciune și prin participarea la Tainele Bisericii.

A.O.: În numele sănătății colective oamenii și‑au schimbat în mod forțat obiceiurile. Din punct de vedere psihiatric, care sunt urmele pe care le‑a lăsat această izolare? Putem vorbi de traume în cazul copiilor, a tinerilor, în familie?

R. I.: Da, putem vorbi de traume. Prima pe care o voi evoca e legată de persoanele în vârstă, pe care le vedem uneori la spital în mare suferință, confuze, cu tulburări delirante neobișnuite, legate în mod evident de condițiile de izolare, de lipsa contactului cu cei dragi. Am impresia că marea singurătate a bătrânilor noștri, în special în casele de bătrâni, moartea lor în singurătate, uneori unul după altul, plecarea lor fără slujbă religioasă, uneori, va apăsa greu asupra noastră, ca un fel de traumă colectivă.

Ne așteptăm la un val de internări în psihiatrie ca urmare a decompensării bolilor cronice ale pacienților noştri. Acești pacienți s‑au adaptat însă foarte bine la criză (ceea ce se observă și în perioadele de război) și nici nu au făcut forme severe de Covid 19 (se pare că unele tratamente psihotrope au efecte antivirale). S‑au organizat, de asemenea, consultații telefonice în număr mare, uneori vizite la domiciliu. Acești bolnavi vin acum din ce în ce mai mult înspre noi, după câteva săptămâni de calm aparent, în condițiile ieșirii progresive din izolare.

REZILIENȚA, LECȚIE DE ÎNVĂȚAT PENTRU OM

Această impresionantă capacitate de adaptare (numita în psihiatrie reziliență), trebuie evaluată mai temeinic; mai multe ipoteze au fost avansate, de pildă faptul că pacienții noștri trăiau deja într‑un fel de izolare socială. Oricum ar fi, aceasta reziliență este o învățătură pentru noi toți. Starețul Serge Chévitch spunea că suntem toți bolnavi, numai că unii dintre noi ținem încă boala sub control. Poate că faptul de a fi conștienți de boala noastră, aceasta fiind declarată în cazul pacienților, permite o mai bună adaptare în perioade de criză.

Am văzut, în schimb, în psihiatrie, cu stări foarte grave, persoane pe care nu le cunoșteam, în special tineri între 15 şi 40 de ani. Conflictele familiale și violența conjugală sunt în mare creștere, consumul de alcool și de droguri de asemenea. Dar și tulburările depresive, tulburările de anxietate importante, tentativele de sinucidere și, surprinzător, stările maniacale și tulburările delirante acute, spectaculoase și adesea tranzitorii, la persoane care nu ar trebui în mod normal să prezinte asemenea tablouri clinice grave. Este evident că tensiunea care urcă la nivel social și familial își spune cuvântul. Şiîncă nu știm cum vor evolua aceste patologii pe termen lung. Bineînțeles că durata perioadei de criză va conta mult.

A.O.: Poate fi înțeleasă psihiatria ca un fel de oglindă a societății? Cum o vedeți în relație cu latura duhovnicească, religioasă, a omului contemporan? 

R.I.: Cred că din tot ce am spus până acum reiese că psihiatria este o oglindă a societății. Patologiile psihiatrice nu sunt imuabile, ci strâns legate de felul în care persoana umană se raportează la celelalte persoane cu care intră în relație și la Dumnezeu. Termenul de „persoană” provine din grecescul prosopon, care înseamnă „sunt cu fața către cineva”, deci presupune o existență relațională. Suntem persoane în măsura în care suntem în relație cu ceilalți și, am putea spune, în măsura în care suntem într‑o relație de iubire cu Dumnezeu.

Aceste relații, această raportare la celălalt, variază în timp, uneori chiar foarte rapid, așa cum e în cazul crizei actuale. Dar, dacă ne gândim la istoria psihiatriei, observăm că omul de astăzi nu seamănă deloc cu nevroticii lui Freud, care făceau parte din societatea burgheză a Vienei de început de secol XX, nevrotici care căutau să scape cu orice preţ de sentimentul de vinovăţie pe care‑l încercau în faţa unui Dumnezeu scolastic, rece şipedepsitor. În acea lume încareceea ce conta erau datoria și regulile, plăcerea legată de sexualitate trebuia reprimată, iar trupul era ceva ruşinos. La pacienţii isterici trataţi de Freud dorinţele care dădeau naştere culpabilităţii, un timp ținute în inconştient, refulate, se manifestau în cele din urmă în trup, scriind în acesta, în mod simbolic, dorinţa ascunsă.

(va urma)

Interviu realizat de Alexandru Ojică

1. Alexandre Schmemann, Journal (1973‑1983), Editions des Syrtes, 2009, p. 515.
2. Belga, Containment: aproape unul din doi lucrători suferă de anxietate și depresie, rtbf.be, 28 aprilie 2020.
3. Blaise Pascal, Pensées, Lafuma, p. 136.
4. F.M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, Editura pentru Literatură Universală, București, 1965, p. 346.
5. Monahia Siluana Vlad, Trupul omului, potir al trupului Domnului, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 21‑22. 
6. MaicaSiluana, Conferinţă la Universitatea de Vară a Mitropoliei Ortodoxe Occidentale şi Meridionale de la Sainte Croix, august 2014.
7. Fr. Vasileios Thermos, In search of the person, Alexander Press, Montréal, Quebec, Canada.
8. Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui. Ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere de pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014.
9. Mère Silouana, Séminaire à Iasi, en 2012, propos rapportés par Christine Artiga.
10. Ne vorbește Părintele Arsenie, vol. 3, ediția a doua, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 68‑70.
11. Christos Yannaras, Criza modernităţii şi realitatea persoanei, 25 iulie 2012, crestinortodox.ro.