„O singură inimă cu fratele tău”. Sfântul Pahomie cel Mare

Sfântului Pahomie i se atribuie Regula pentru monahi și monahii, primul regulament de organizare a mănăstirilor cu viață de obște (scriere de sinteză realizată și prin contribuția stareților care i‑au urmat), două cateheze, precum și mai multe epistole.

Sfântul Pahomie cel Mare a fost primul mare organizator al vieții monahale. Din lucrarea lui s‑au inspirat mai apoi sfântul Vasile cel Mare, în Orient, și sfântul Benedict de Nursia, în Occident. Comunitățile pe care sfântul Pahomie le‑a întemeiat au avut drept fundament programul de rugăciune și muncă în comun, disciplina strictă a monahilor, efortul continuu de îmbunătățire morală și duhovnicească, viața spirituală înaltă. Comunitatea (koinonia) monahilor avea reguli precise de organizare, o structură ierarhică și o identitate cu desăvârÅŸire sobornicească. Echilibrul interior al mănăstirii era determinat de echilibrul și de armonia vieții de zi cu zi, dar și de permanenta preocupare pentru creșterea spirituală a monahilor.

Scopul viețuirii în mănăstire era urcușul duhovnicesc. „Nu pierde nicio zi din viața ta și învață să încredințezi lui Dumnezeu fiecare zi din viață”, scrie sfântul Pahomie într‑o cateheză. „Fii tot mai ascultător de Dumnezeu și în felul acesta El te va mântui.” ModalităÅ£ile de dobândire a virtuÅ£ilor Å£ineau mai ales de împlinirea rânduielilor comunităÅ£ii ÅŸi mai puÅ£in de căutarea unor stări individuale speciale. Ascultarea monahală era condiÅ£ia esenÅ£ială a străduinÅ£ei duhovniceÅŸti. „Stăruie în smerenie ÅŸi te vei asemăna cu Dumnezeu”, „fii biruitor, îndepărtând de la tine mândria” erau îndemnurile simple ale sfântului, dar atât de potrivite. „Formarea sufletului prin adevăr” se împlinea prin meditarea la cuvintele Scripturii, prin gândul la cele dumnezeieÅŸti, prin întrunirile ÅŸi convorbirile duhovniceÅŸti, la care participau toÅ£i vieÅ£uitorii, ÅŸi prin rugăciune, împărăteasa virtuÅ£ilor, care se săvârÅŸea atât la biserică, în comuniune, cât ÅŸi în viaÅ£a particulară. „Rugăciunea? Fără încetare în cămara ta, între tine ÅŸi Dumnezeu” (Matei 6, 6), zice sfântul Pahomie. Și nu în ultimul rând, scopul tuturor nevoințelor era desăvârÅŸirea legăturii de iubire între membrii comunităÅ£ii monastice, după principiul „o singură inimă cu fratele tău”.

SĂRĂCIE ȘI BOGĂȚIE

A da pâine, când trăiești în bunăstare, nu este adevărata generozitate. A fi sărac nu înseamnă a te descuraja în vreme de necaz.

CUM TRĂIEȘTE MONAHUL

Fugi de lauda oamenilor și iubește pe cel ce te mustră în frica de Dumnezeu. Fă în așa fel încât fiecare om să se folosească de exemplul tău și așa îi vei îmbogăți pe toți. Perseverează în lucrul tău și fii fără de reproș în cuvânt. Nu face un pas înainte și unul înapoi, pentru ca Dumnezeu să nu se îndepărteze de tine; căci cununa va fi a celor care se vor strădui până la sfârșit.

SFINÈšII LUI DUMNEZEU

În locul răutății, sfinții au ales bunătatea; în locul neorânduielii și al dezbinării, armonia și pacea. Ei au preferat să se dăruiască lui Dumnezeu în loc sa trăiască sub stăpânirea trupului, căruia i‑au învins pornirile. Toate acestea pentru a căuta doar ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu.

CURAJUL ÎN ISPITE

Când un gând te apasă, nu fi temător, ci suportă‑l plin de curaj, spunând „mă împresurau, dar i‑am respins în numele Domnului” (Ps 118, 11). Și îndată te va mângâia ajutorul lui Dumnezeu și slava Domnului te va înconjura, căci curajul este al celor smeriți. Åži vei fi răsplătit din belșug, așa cum sufletul tău o dorește. 

OM ȘI DUH

Cel care s‑a unit cu Dumnezeu nu mai este numit om, ci duh, după cum este scris: „Cel ce se alipește de Domnul este un singur duh cu El” (1 Cor 6, 17); și iarăși: „Voi nu mai sunteÅ£i în trup, ci în Duhul” (Rom 8, 9). În consecință, după acest cuvânt, omul care s‑a unit cu Domnul și Îl slujește nu mai este om, datorită prezenței Duhului Sfânt care este în el. Căci este aidoma unei săbii în teaca sa: nu mai spunem sabie și teacă, nu mai folosim două cuvinte pentru a le numi, ci spunem, simplu, sabie. Și este asemenea vinului care a fost amestecat cu apă într‑un vas: cei care îl beau nu îl numesc vin și apă, ci vin. Tot așa spunem și despre un om care se face pe sine templu al lui Dumnezeu, purifi-cându‑și și sufletul și trupul și duhul său.