Fragmente din cuvântul Mitropolitului Iosif la congresul „Teologie și știință”, București, 25-28 septembrie 2008

I. Antinomia Teologie - Åžtiință

Din punctul de vedere al Tradiției sfinților Părinți, Teologia nu revendică statutul de știință și deci nu este nici în contradicție, nici în rivalitate cu ea. Cât despre știință, ea nu revendică cunoașterea lui Dumnezeu, ea pretinde cunoașterea lumii fizice.

În metoda pe care o urmărește, Åžtiința studiază în principiu obiectele (sau subiecte luate ca obiecte) și tinde să stabilească o serie de cunoștințe (un câmp de cunoaștere) verificate, verificabile și incontestabil demonstrate (din punct de vedere teoretic și experimental). În ceea ce privește Teologia, ea transmite, dezvoltă, slăvește un dat revelat. Acest dat este revelat de cineva, Dumnezeu Însuși, recunoscut prin Credință ca Acela care se revelează El Însuși, și care revelează ce este omul și ce este lumea. Teologia vizează în mod esențial un subiect; ea este dialog între subiectul care revelează și subiectul care primește și răspunde.

Părintele Stăniloae spune în Dogmatica sa (Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2003, vol.I) că problema cunoașterii este legată de cea a păcatului: „Rezultă neascultarea, mândria și pofta noastră egoistă ca slăbire a spiritului. Iar ele produc o restrângere a cunoașterii creației lui Dumnezeu” (p.493).

Consecințele păcatului strămoșesc, care este singurul păcat universal, sunt acelea că ființa umană vede realul ca obiect al cunoașterii, al plăcerii și al posesiei, ceea ce este „o restrângere a cunoașterii”: „cunoștința aceasta restrânsă e adaptată înțelegerii lumii ca ultimă realitate, dar o realitate cu caracter de obiect menit să satisfacă exclusiv nevoile trupești ale creaturii raționale, devenite patimi”.

Cunoașterea științifică s-ar naște din această problematică de transformare a lumii în obiect: „vede în creație un vast obiect opac și ultim fără nicio transparență, fără niciun mister” (494). Ar fi legată de condiția omului căzut. [...]

Dar, spune Părintele Dumitru Stăniloae (p 495), cunoașterea accesibilă omului nu se restrânge numai la cea a unui obiect opac: "oamenii pot străpunge parțial această opacitate printr-o altă cunoaștere". Dar el nu poate învinge pe deplin această opacitate și cunoașterea legată de ea: starea obiectivată a creației "rămâne structura dominantă".

Alte tentative de cunoaștere decât Åžtiința există de altminteri: poezia, arta plastică sau muzicală tind să regăsească transparența realului. În ceea ce privește cunoașterea rațională și științifică a realului, știința întâlnește raționalitatea cu care Logosul dumnezeiesc a impregnat creația. Posibilitatea de a înțelege lumea constituie deja fundamentul dialogului divino-uman despre care Teologia vrea să dea mărturie. Ființa umană creată după chipul Cuvântului își exercită capacitatea de a recunoaște urmele Modelului său în orice formă de raționalitate. Omul de știință este deja într-o oarecare măsură teolog. [...]

Printr-un demers de cunoaștere strict rațională, ființa umană rămâne la aspectul de obiect în ceea ce privește lumea, corpul omenesc și mintea omenească însăși. Omul s-a îndepărtat de înțelegerea creației ca dar și ca manifestare a iubirii lui Dumnezeu.

II.Dialogul și cooperarea Teologie - Åžtiință

Teologia trebuie să poată lua în considerare descoperirile Åžtiinței și să aprecieze adevărul acestora, chiar dacă aceste elaborări rămân în limitele unui real obiectivat. [...]

Trebuie să putem încuraja orice formă de interes arătată de Teologie în ceea ce privește Åžtiința: să încurajăm dezvoltarea culturii științifice la teologi, chiar o adevărată formare științifică a laicilor și a clerului. Teologia nu poate să ignore (în ambele sensuri ale cuvântului: a nu ști și a disprețui) munca înfăptuită într-un duh loial și metodic de către savanți, și ale cărui rezultate sunt de cele mai multe ori pasionante. Teologul, chiar dacă nu are datoria să accepte totul, are însă datoria să înțeleagă totul în vremea în care trăiește, pentru că din Biserică trebuie să izvorască Cuvântul profetic pentru aceste vremuri. Cuvântul întrupat și-a asumat în adâncul Său ființa și experiența Omului și tocmai din această profunzime ne-a vorbit și S-a arătat Cel care transfigurează realul.

Teologia, pentru a se arăta demnă de dialogul cu Åžtiința, trebuie să se adape din experiența ascetică a Bisericii. Postul și rugăciunea adevăratei Credințe, prin care ființa umană iese din păcat și restaurează relația interpersonală cu Dumnezeul și Creatorul Său, regăsește prin Sfântul Duh comuniunea cu Fiul întrupat, constituie condițiile Teologiei înseși și a întregii gândiri creștine asupra cunoașterii.

Fructul unui asemenea demers ascetic la teologul creștin va fi curățirea de patimi (gelozie și rivalitate în privința Åžtiinței sau dispreț, ignoranță, atitudine temătoare și defensivă, etc.), dobândirea unei viziuni harismatice a realului ce permite nu doar contemplarea rațiunii lucrurilor (acești „logoi” despre care vorbește sfântul Maxim Mărturisitorul), dar și interpretarea descoperirilor științifice înseși.

Teologia nu este o știință rivală a Åžtiinței! Ea este restaurarea demersului original al cunoașterii: ea trebuie să poată astfel integra munca înfăptuită de Åžtiință, departe de a i se opune ca și cum ar fi pe același plan.

Printr-o autentică viață ascetică și duhovnicească, teologul ar trebui să poată primi de la Duhul Sfânt harul discernământului, mai ales în ceea ce privește teoriile științifice (de exemplu, evoluționismul) și proiectele științifice (în domeniul biologic în zilele noastre); ar trebui să mai poată primi harul dezvoltărilor noi și profetice, perfect coerente cu sfânta Tradiție.

Concluzie

Un alt capitol ar fi acela al relației Teologiei cu tehnica și în general cu toate propunerile făcute de Åžtiință. Teologia are ca sarcină mai ales în secolul al 21-lea, să reevalueze în mod constant statutul personal al ființei umane (care nu este deci un obiect de știință, nici de plăcere, nici de dominare) și statutul sacramental al naturii și al materiei ca dar încredințat de către Creator Omului (natură și materie care nu sunt deci obiecte și lucruri promise plăcerii și consumului). Teologia are mai ales ca sarcină să-și reevalueze propriul statut și să se elibereze de o concepție științifică a teologiei în care Dumnezeu Însuși, nemaifiind perceput ca Persoana și Subiectul prin excelență, s-ar reduce la nivelul de obiect al cunoașterii!