Paiul și bârna. Bunul-simț și umorul lui Hristos (Mt 7, 3-5 și Lc 6, 39-42)

Pilda paiului și a bârnei este una dintre cele mai scurte, dar și dintre cele mai savuroase. Ea urmează imediat după un logion (Cuvânt dumnezeiesc) despre „Nu judecați...”, pe care l‑am comentat în numărul precedent al revistei Apostolia. Această pildă este atât de interesantă încât am preferat să‑i consacrăm un articol aparte.

Să reamintim totuși că Hristos Se adresează unei mulțimi numeroase de evrei galileeni, de cele mai felurite condiții sociale, pe care i‑a călăuzit pe vârful unui mic munte și cărora le vorbea deja aproape de o zi întreagă (această pildă se situează spre sfârșitul Cuvântului). El împletește revela‑țiile teologice și preceptele duhovnicești, exprimate într‑un limbaj accesibil (nu rezervat unei elite intelectuale) şi ilustrate (am putea chiar spune „puse în scenă”) prin pilde, care Îi fac cuvântul mai ușor de înţeles, uneori chiar amuzant.

Aici, Își va ilustra spusele grave despre „Nu judecați…” printr‑o istorisire scurtă și ludică, pilda paiului și a bârnei. Aceasta este relatată atât de Sfântul Matei, cât și de Sfântul Luca după logion‑ul despre „Nu judecați…”, dar nu în același fel. La Sfântul Matei, ea urmează imediat după acest cuvânt; la Sfântul Luca, Domnul îl completează mai întâi cu alte două recomandări de același tip („iertați și vi se va ierta, dați și vi se va da”), pentru a insista asupra reciprocității atitudinilor [al cărei model este cea de‑a cincea cerere din Tatăl Nostru]¹, pe care apoi le ilustrează prin două cuvinte pilduitoare (un orb care călăuzește un alt orb, exemplul unui ucenic și al învățătorului său) înaintea pildei cu paiul și bârna.

La prima vedere, am putea să ne gândim că paiul din ochiul aproapelui nostru este ceva rezonabil, în timp ce „bârna” din ochiul nostru ar fi o mare exagerare, menită să îngroașe trăsăturile. De fapt, nu este deloc vorba de asta şi vom vedea că apropierea este de o mare finețe fiziologică, psihologică și duhovnicească. Să‑ți intre un fir de pai în ochi² este, din păcate, un mic neajuns al vieții de zi cu zi foarte curent, mai ales în mediul rural, cum se întâmpla în Palestina primului secol. E neplăcut, însă fără a fi dramatic, și avem adesea nevoie de altcineva pentru a‑l scoate. Acest pai este simbolul unui defect, al unui neajuns, al unui păcat pe care l‑am observat la aproapele nostru. Este „mic” pentru că este în ochiul altcuiva, al aproapelui meu. Dar când un pai de același fel se află în ochiul meu, atunci nu mai văd nimic: este ca un vreasc, ca o bucată de lemn care, psihologic vorbind, are dimensiunea unei „bârne”³. Este mare pentru că se găsește în ochiul meu și pentru că mă orbește.

Și Domnul trage concluziile: cum poți să pretinzi a scoate paiul din ochiul fratelui tău, pe când tu însuți nu vezi nimic? „Fățarnice!”: scoate mai întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău. Cuvântul este de un bun‑simț fără replică. Se poate transpune cu ușurință în plan duhovnicesc: cum am putea reproșa fratelui nostru că a băut un pahar în plus, când noi înşine suntem beți? Sau să‑i reproșăm că a furat un ou, când noi înșine am furat un bou?⁴ Sau să‑i reproșăm o privire nerușinată asupra unei femei, când noi înșine suntem desfrânați? Și am putea continua aşa la nesfârșit. În afara bunu-lui‑simț duhovnicesc evident, această pildă mai conţine și o altă învățătură: nu putem reproșa o greșeală aproapelui nostru decât dacă noi suntem fără greșeală. Altfel suntem fățarnici. Și, dacă facem efortul de a nu fi fățarnici, adică mincinoși și înșelători, aceasta ne lasă posibilitatea schimbării, a transformării. Dimpotrivă, când am început să mințim și să înșelăm, suntem prinși într‑un angrenaj și este aproape imposibil să ne schimbăm.

La Sfântul Luca, Hristos întăreşte această idee cu două frumoase comparații pilduitoare: „poate orb pe orb să călăuzească”? Sigur că nu! „Amândoi vor cădea în groapă.”⁵ Pentru a călăuzi un frate orb, noi înșine trebuie să fim „văzători”, adică să avem discernământ. Dacă nu, trebuie să avem smerenia de a nu pretinde să‑i călăuzim pe ceilalți. A doua comparație este de o natură puțin diferită și face încă și mai mult apel la smerenie: „Nu este ucenic⁶ mai presus decât învăţătorul⁷ său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său”. Țelul adevăratului ucenic nu este de a deveni învățător și, cu atât mai puțin, de a‑l depăși pe acesta, ci de a se asemăna cu el. Este o lecție de smerenie (ca toate celelalte pasaje din această pericopă) și, de asemenea, o trimitere la destinul inițial al Omului, care este de a se asemăna lui Dumnezeu, și nu de a‑L egala sau, și mai rău, de a‑I lua locul (sau a pretinde acest lucru), ceea ce este un păcat, păcatul originar al Satanei și al lui Adam și al Evei.

Datorită acestei pedagogii extraordinare care împletește profunzimea, gravitatea și umorul, destinată tuturor și accesibilă tuturor, Hristos va ridica mulțimile până la extaz: Dumnezeu Însuși S‑a făcut învățătorul nostru. După 2000 de ani, încă ne hrănim, ne impregnăm și ne înălţăm sufleteşte ca mulțimile din Palestina. Însă aceasta va provoca gelozia feroce – plină de ură – a celor care se credeau mari înduhovniciți, a marilor preoți, a cărturarilor și a fariseilor. Ei vor vrea să ia locul Învățătorului, locul lui Dumnezeu, să‑L ucidă pe fiul Vierului dumnezeiesc pentru a‑I fura moștenirea și vor fi judecați de Cuvântul însuși al lui Hristos⁸ pe care tocmai l‑am comentat.

Cât despre noi, ucenicii Învățătorului, să ne străduim cu simplitate și modestie să ne asemănăm Lui: aceasta înseamnă a fi „desăvârșiți după cum Tatăl nostru Cel ceresc desărvârșit este” (Mt 5, 48).

Note: