Despre vindecare

Nu mai știm cum să ne vindecăm sufletul de tot ceea ce-l chinuie, și întâi de toate de nepurtarea de grijă și de risipirea în care trăim. Și, mai mult, nu mai știm care sunt prioritățile în viața aceasta. De altfel, prioritățile nu mai sunt aceleași ca în trecut, căci lumea în care trăim s-a schimbat. Ne dăm seama că în cea mai mare parte a timpului acordăm mai multă importanță lumii din afară decât propriei noastre familii. Sau chiar în sânul familiei acordăm mai multă importanță aspectelor exterioare – obiecte, mobilier, haine, hrană – decât sufletului nostru sau al celuilalt, al copilului sau celui împreună cu care trăim. Nu mai avem compătimire pentru suferința aproapelui nostru, luăm strigătele sale de disperare ca pe niște capricii și în loc să ne punem la rugăciune pentru el, nu facem decât să aducem în prim-plan propriile noastre probleme.

Dar dacă am avea purtare de grijă unii către ceilalți și dacă am fi mai puțin risipiți de lucrurile neînsemnate ale acestei lumi, relațiile noastre unii cu alții ar fi mult mai bune. A vindeca înseamnă a regăsi starea lăuntrică de rai – cel puțin când este vorba de vindecare duhovnicească. Și când ai în tine raiul, îl transmiți la rândul tău celuilalt, nu poți să-i transmiți altceva. Or, dacă nu ai raiul înlăuntrul tău, nu poți nici să-l transmiți celuilalt. Dacă nu ai pe Dumnezeu în tine, dacă El nu e stăpânul sufletului tău, cum ai putea să-l transmiți celuilalt? Pe Cel care este stăpânul sufletului nostru, pe Acela Îl și transmitem în afară. Adesea este zadarnic să spunem „sunt creștin”, căci ceea ce dăm celuilalt, aceasta suntem și noi, nu are rost să ne facem iluzii. Sfântul Siluan ne spune că Părintele Ioan de Cronstadt „avea în sine din belșug Duhul Sfânt care-i încălzea sufletul a iubi pe Dumnezeu, și același Duh lucra prin el asupra oamenilor”, dar și despre Părintele Stratonic că „vorbind cu el, oamenii se schimbau sufletește, și văzându-i sfânta viață, se smereau. Prin cuvântul său întărea din nou sufletele, și pe mulți a ridicat din căderi. Auzindu-l, sufletul uita de cele pământești și fierbinte se avânta către Dumnezeu”².

A se vindeca înseamnă a regăsi pe Hristos. Vindecarea nu înseamnă încetarea unei dureri, ci regăsirea lui Hristos care îmi dă pacea, statornicia, înclinarea către bine, înțelegerea celuilalt și iubirea nesfârșită și necondiționată, căci astfel este Hristos. Zăcând în păcat, urăsc, judec, bârfesc pe ceilalți, le văd greșelile și le dau pe față cât mai multor persoane… Or, omul care a regăsit iubirea lui Hristos nu mai judecă, ci spune: Omul acesta este bolnav, să-l lăsăm deocamdată, chiar dacă m-a disprețuit, asta este pentru că suferă, o să-i treacă. Acesta vede mai departe. Și în acest fel, puțin câte puțin se sălășluiește raiul pe care îl am în sufletul meu, iar apoi între noi. Însă Hristos nu poate face aceasta fără noi, nu poate să ne dăruiască această stare fără să fi fost vindecați și fără să fi vindecat și pe ceilalți la rândul nostru. Și inevitabil cădem din nou bolnavi, apoi alergăm din nou la Hristos și primim iertarea și lumina, și atunci pe toate le vedem mai limpede, și ne întoarcem la o viață omenească normală și la o relație normală cu aproapele nostru.

Prin Sfânta Împărtășanie, primim pe Hristos întreg. Ar trebui să primim Împărtășania cel puțin în fiecare duminică. Când mergem la Dumnezeiasca Liturghie fără să ne împărtășim, ne asemănăm cu cei poftiți la ospățul de nuntă al fiului de împărat din pilda Evangheliei³one liner online datinghttps://apostolia.eu/index.php/dating-someone-complicated/https://apostolia.eu/index.php/bot-custom-matchmaking-fortnite-codes/. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte pentru nevoință, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2010.