ConÅŸtiinÅ£a canonică ÅŸi împărtăÅŸirea din aceleaÅŸi Sfinte Taine

InterdicÅ£ia prevăzută de canoane pentru împărtăÅŸirea cu cei din afara Bisericii nu este altceva decât o concretizare a dimensiunii ecleziale a Sfintelor Taine. Toată lucrarea sacramentală din Biserică este o lucrare a Dumnezeirii. Sfintele Taine nu sunt lucrări cu caracter instituÅ£ional sau simboluri ale unei prezenÅ£e, ci sunt împărtăÅŸirea deplină a Dumnezeiescului Har. Sfintele Taine sunt o manifestare lucrătoare a Bisericii ÅŸi de aceea ele nu pot fi rupte de comuniunea bisericii. Atunci când o persoană sau comunitate nu este în deplină comuniune de credinÅ£ă sau în deplină comuniune canonică cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească ÅŸi Apostolească, lipsa comuniunii depline în credinÅ£ă face ca lucrarea sacramentală, deÅŸi prezentă formal, să fie doar un chip nedeplin al căutării lucrării Duhului Sfânt. „Tainele Bisericii constituie ÅŸi stabilesc relaÅ£ii personale, obiective între cei ce le primesc ÅŸi Biserica însăÅŸi, al cărui cap este Hristos...... De aici ÅŸi necesitatea credinÅ£ei Bisericii ÅŸi mai exact, plenitudinea adevărului de credinÅ£ă încredinÅ£at de Hristos Bisericii.[1]

Atunci când Biserica Ortodoxă nu acceptă împărtăÅŸirea în afara Bisericii Ortodoxe sau împărtăÅŸirea neortodocÅŸilor în Biserica Ortodoxă, ea subliniază legătura dintre Taina Bisericii ÅŸi mărturisirea deplină a credinÅ£ei. Prin această restricÅ£ie Biserica Ortodoxă nu dispreÅ£uieÅŸte ÅŸi nu exprimă convingerea existenÅ£ei unui monopol în ceea ce priveÅŸte lucrarea Duhului Sfânt în lume. Biserica Ortodoxă se bucură de semnele lucrării providenÅ£ei în lumea întreagă dar nu defineÅŸte măsura lucrării harului în afara ei. Noi înÅ£elegem că lucrarea Duhului Sfânt nu poate fi îngrădită de nedeplinătatea înÅ£elegerii, cunoaÅŸterii ÅŸi mărturisirii, dar observăm că nedeplinătatea credinÅ£ei atrage după sine o incapacitate de împărtăÅŸire deplină cu Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae arată că „nu putem spune exact ce primesc cei din afara Bisericii în numitele lor Taine. Atâta însă credem că se poate spune că aceste ceremonii nu sunt numai o formă goală de orice conÅ£inut obiectiv, ci implică ceva ce poate alcătui în unele cazuri mai mult, altele mai puÅ£in, baza pentru o completare a relaÅ£iei ce s-a iniÅ£iat între omul respectiv ÅŸi Hristos.[2]

Tainele săvârÅŸite în afara Bisericii sunt forme care pot fi umplute de deplinătatea lucrării harului prin pecetluirea cu Pecetea Darului Sfântului Duh ÅŸi intrarea în Biserica ortodoxă. RecunoaÅŸterea tainelor din afara Bisericii, fără primirea în Biserică prin Sfântul Mir, ar duce în mod inevitabil la acea commnio in sacris, fapt ce ar însemna relativism ÅŸi confuzie doctrinară oficială, justificată exclusiv sociologic. Euharistia nu este mijlocul sau instrumentul unităÅ£ii, ci încoronarea ÅŸi pecetluirea acesteia. Astfel înÅ£eleasă, comuniunea euharistică este inseparabilă de mărturisirea credinÅ£ei plenare.[3] Prin forÅ£area comuniunii euharistice înainte de realizarea comuniunii de credinÅ£ă se riscă o izolare a euharistiei de ansamblul vieÅ£ii eccleziale ÅŸi de angajamentul credinÅ£ei.

Biserica ortodoxă „nu poate coborî euharistia la nivelul unui mijloc de unitate laxă, psihologică ÅŸi superficială între creÅŸtini”[4]. Biserica este Trupul ÅŸi Sângele lui Hristos extinse în credincioÅŸi.[5]

Atitudinea faÅ£ă de săvârÅŸirea ÅŸi împărtăÅŸirea Sfintelor Taine Å£ine de conÅŸtiinÅ£a canonică a fiecărui credincios a fiecărei Biserici locale ÅŸi a Bisericii în ecumenicitatea ei. Admiterea altor creÅŸtini la comuniunea euharistică cu membrii Bisericii Ortodoxe nu o poate face un episcop sau un preot singular, deoarece prin euharistie se comunică ÅŸi se susÅ£ine însăÅŸi esenÅ£a Bisericii; ÅŸi responsabilitatea legată de intercomuniune depăÅŸeÅŸte persona sau comunitatea eclezială locală.[6] Euharistia nu poate fi scoasă din legătura ei ontologică cu Biserica ÅŸi tratată ca un act individual sau intercreÅŸtin[7].

Refuzul intercomuniunii nu înseamnă dispreÅ£ pentru celelalte confesiuni sau lipsă de iubire, ci responsabilitate faÅ£ă de efortul de regăsire în aceeaÅŸi credinÅ£ă mărturisită împreună secole de-a rândul.

Părintele Dumitru Stăniloae arată că Ortodoxia recunoaÅŸte manifestarea lui Dumnezeu în întreaga creaÅ£ie ÅŸi prin întreaga viaÅ£ă, prin toate gândurile ÅŸi simÅ£irile credinciosului legate de lume. El introduce termenul de „sobornicitate deschisă” pentru a desemna această deschidere care exprimă respectul faÅ£ă de „pluralismul de înÅ£elegere în Dumnezeu, a tuturor înÅ£elegerilor altora ca fiind cuprinse în misterul apofatic al lui Dumnezeu. [....] Toate actele ÅŸi cuvintele creÅŸtinilor, în măsura în care se manifestă gânduri ÅŸi stări de suflet superioare ÅŸi produc relaÅ£ii mai apropiate între semeni, aduc un raport nou la tălmăcirea lui Dumnezeu ÅŸi la o manifestare mai corespunzătoare a lui prin ele.”[8]

ConÅŸtiinÅ£a acestei lucrări DumnezeieÅŸti în toate ÅŸi în toÅ£i care se manifestă într-o sinceră căutare a înÅ£elegerii Tainei DumnezeieÅŸti ne angajează spre o disponibilitate de mărturisire prin cuvânt ÅŸi trăire a ortodoxiei. PrezenÅ£a Bisericii Ortodoxe în dialogul ecumenic, înÅ£elegerea modului în care ceilalÅ£i creÅŸtini îÅŸi trăiesc viaÅ£a religioasă, mărturisirea spre înÅ£elegere a propriei tradiÅ£ii doctrinare, liturgice ÅŸi canonice, este o datorie fundamentală ÅŸi un semn de responsabilitate creÅŸtină. Biserica Ortodoxă nu cheamă creÅŸtinii la învăÅ£ături ÅŸi rânduieli noi, ci mărturiseÅŸte că în această lume ÅŸi acum este cu putinÅ£ă să se trăiască viaÅ£a doctrinară liturgică ÅŸi canonică a Bisericii primului mileniu într-un dinamism care respectă realitatea vremii. Pentru acest dialog, Biserica Ortodoxă stăruieÅŸte într-o atitudine de solicitudine mărturisitoare. Ea nu impune celorlalÅ£i formele de manifestare ce îi sunt proprii, dar mărturiseÅŸte importanÅ£a conÅ£inutului doctrinar trăit secole de-a rândul într-o unitate în diversitate. Canonul 1 de la Sinodul din Constantinopol din anul 879, într-o perioadă în care exista deja conÅŸtiinÅ£a diversităÅ£ii în unitatea canonică, exprimă clar coresponsabilitatea pentru unitate ÅŸi bună înÅ£elegere a întâistătătorilor. În acelaÅŸi timp este foarte important ca diversitatea să nu aducă atingere fondului doctrinar ÅŸi să se exprime în manifestări ce nu intră în contradicÅ£ie cu doctrina, tradiÅ£ia ÅŸi conÅŸtiinÅ£a canonică.

Respectând particularităÅ£ile ÅŸi mărturisind fundamentele putem nădăjdui într-o avansare responsabilă spre cunoaÅŸtere ÅŸi revalorizare a ceea ce ne-a fost comun în primul mileniu, pentru ca prin redescoperirea unităÅ£ii de credinÅ£ă să putem să ne apropiem de împreună-slujire ÅŸi împărtăÅŸirea din acelaÅŸi Sfânt Potir.

Pr. Dr. Patriciu Vlaicu