Effatta: deschide-te. Hristos ne deschide iarăÅŸi urechile si ne dezleagă limbile (Mc 7, 31-37)

Hristos se află la sfârÅŸitul misiunii Sale în Galileea si Se întoarce din Fenicia [„Å£inutul Tirului ÅŸi al Sidonului”], unde a izbăvit-o pe fiica femeii Cananeence (Mc 7, 24-30) iar Sf Marcu ne spune, curios, că „a venit (...) la Marea Galileii, prin mijlocul hotarelor Decapolei²”, ceea ce pare să însemne că ar fi ocolit marea Galileei pe la nord pentru a ajunge în Decapole (în loc să meargă direct în Galileea). Or Fenicia ÅŸi Decapole sunt două Å£inuturi păgâne (fe­nician ÅŸi grec), adică idolatre, la antipozi faÅ£ă de Israel. Åži în aceste două Å£inuturi, nu va pre­dica, pentru că nu putea să le vorbească despre singurul Dumnezeu - închinat numai în Israel - ci va face numai minuni, mai ales exorcisme, pentru a arăta puterea acestui Dumnezeu unic ÅŸi bunătatea Sa, fără a uita că prezenÅ£a Sa fizică este, pentru aceste locuri ÅŸi pentru lo­cuitorii lor, un har de nespus (Iisus este Dumnezeu). Avem de-a face cu o misiune în Å£ară păgână, chiar înainte de a mântui „oaia pierdută din Israel” (Mt 15, 24) la Ierusalim, însă fără a spune explicit ucenicilor Săi, căci nu ar fi putut să înÅ£eleagă în acel moment, ca ÅŸi cum Domnul ar fi vrut să le vestească, în filigran, viitoarea lor misiune universală.

Însă, chiar ÅŸi în Decapole, Iisus este cunoscut, căci venise deja acolo ÅŸi făcuse un exor­cism extraordinar izbăvindu-l pe înfricoÅŸătorul îndrăcit din Å£inutul Gherghesenilor³. Nu e nicio îndoială că toată lumea a auzit vorbindu-se despre faimosul rabbi Ieshoua din Galileea.

Oamenii aduc pe Iisus la un surdo-mut⁴, rugându-l „să-Åži pună mâna asupra lui”, cu nădejdea evidentă – dar neexprimată – de a-l vindeca. Chiar în vremea noastră, atât de savantă ÅŸi de tehnică, cine ar putea vindeca un surdo-mut? Cu atât mai mult acum 2000 de ani!

Ca de fiecare dată când oamenii se află la necaz, neputincioÅŸi dinaintea încercărilor (forÅ£ele naturii, bolile, războaiele, calamităÅ£ile.), se întorc către „Cel de Sus”, chiar atunci când adoră falÅŸi dumnezei sau când nu cred în nimic: omul îÅŸi regăseÅŸte atunci conÅŸtiinÅ£a spirituală de creatură a lui Dumnezeu, de copil al lui Dumnezeu5. Însă adesea, de îndată ce a primit binefacerea dorită, Îl uită pe Binefăcătorul său ... Ce tristeÅ£e pentru Dumnezeu!

Această boală, această infirmitate, are un înÅ£eles duhovnicesc: Eva ÅŸi Adam au fost sur­zi la porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din rodul Pomului cunoaÅŸterii binelui ÅŸi a rău­lui, în grădina Edenului. Dar Eva ÅŸi-a deschis urechea larg pentru a asculta pe Satan, ascuns în simbolul înÅ£elepciunii care era reprezentat de ÅŸarpe, ÅŸi a fost însămânÅ£ată duhovniceÅŸte de el, căci cuvântul este o sămânÅ£ă (pe când era menită să fie însămânÅ£ată de Duhul Sfânt pentru a zămisli după trup pe Fiul lui Dumnezeu). AlungaÅ£i din grădina deliciilor, pentru a nu fi răi pentru vecie, Omul – soÅ£ si soÅ£ie – a devenit surd, de o surditate duhovni­cească. Åži când suntem surzi la cele ale lui Dumnezeu, nu mai putem vorbi: nu mai avem nimic de exprimat, căci totul vine de la El (Omul nu e nimic prin el însuÅŸi, ca ÅŸi toate cre­aturile). Cu toate acestea acest surd pare să bâlbâie încă⁶: deci nu a pierdut totul. Am pu­tea atribui această bâlbâială apropierii de Israel, „Å¢ara Sfântă” care a crezut în adevăratul Dumnezeu – prin Avraam, Moise ÅŸi David – ÅŸi a cărei sfinÅ£enie străluceÅŸte firesc.

Hristos nu spune nimic, nu pune între­bări, contrar atitudinii Sale faÅ£ă cu îndrăcitul din Å£inutul Gherghesenilor, dar atunci se adresase demonilor care îl locuiau. Cum ar fi putut face aceasta, când omul era mut? Åži cum ar fi putut face un discurs teologic unor oameni idolatri, care nu credeau în Dumnezeu? Însă au făcut demersul de a mer­ge către El cu nădejde, cu siguranÅ£ă cu învo­irea mutului (poate scriindu-i pe o tăbliÅ£ă, pentru că vedea, ÅŸi era capabil să bâlbâie „da”). Atunci, făptuieÅŸte, si fără să aÅŸtepte, căci nimeni nu se adresează lui Dumnezeu – „Cel Bun⁷” – în deÅŸert. Duce pe bolnav de-o parte, pentru că nu a venit să uimească pe oameni, nici ca să le impună să creadă în El: Hristos nu este mediatic, respectă întotdeau­na libertatea personală. Însă nu-ÅŸi va pune mâna asupra bolnavului. Va proceda altfel, într-un fel potrivit cu boala, ÅŸi ne va învăÅ£a astfel o metodă sacramentală (tainele nu tre­buie să fie stereotipe, ci adaptate bolilor ÅŸi persoanelor).

A înfăptuit vindecarea în trei timpi-acÅ£iune:

– „Åži-a pus degetele în urechile lui” [se poate presupune că e vorba de degetele ară­tătoare, create de Dumnezeu, mai ales pen­tru aceasta] ca pentru a le destupa simbo­lic, „ÅŸi, scuipând, S-a atins de limba lui”: limba omenească este o mucoasă care nu poate funcÅ£iona normal decât dacă este lubrificată fără încetare. O limbă mută este simbolic o limbă uscată. Domnul a pus puÅ£ină salivă – salivă dumnezeiască – cu de­getul Său pe limba bolnavului, pentru a o umezi. Saliva este apă, simbol al Duhului Sfânt: saliva dumnezeiască este o imagine a apei botezului⁸.

– „privind la cer”: Se întoarce către Tatăl Său ceresc, care este izvorul unic a toate, ÅŸi în cazul de faÅ£ă a oricărei vindecări; „ÅŸi sus­pinând”: a suspina înseamnă a geme⁹, a-ÅŸi exprima durerea ÅŸi deci a implora. Hristos este singurul nostru mijlocitor dinaintea lui Dumnezeu.

– „ÅŸi a zis lui Effatta¹⁰” ceea ce înseam­nă „deschide-te”, după cum traduce SfMarcu în Evanghelia sa. Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl: ne revelează ÅŸi ne arată pe Dumnezeu, mai ales exprimând cugetele Tatălui Său. Cuvântul este creator (cf. în Facere: „Dumnezeu a zis” ÅŸi toate există). Când Hristos spune – desigur cu tărie – „Effatta”, porunceÅŸte bolii să părăsească acest bolnav ÅŸi firii să-ÅŸi regăsească puritatea, sănătatea: este o re-creere. Biserica îÅŸi va aduce aminte de aceasta: ritul Effeta va fi introdus în ritualul botezului roman ca ÅŸi, după Monseniorul Duchesne, în cel al bote­zului galican¹¹.

„Åži urechile lui s-au deschis iar legătura limbii lui îndată s-a dezle­gat, si vorbea bine”.

Omul aude glasul lui Dumnezeu: atunci poate să vorbească. Domnul l-a vindecat mai întâi de muÅ£enia lui, ceea ce i-a dezlegat limba ÅŸi i-a dat înapoi vorbirea: este o răscumpărare, o resta­urare a Evei ÅŸi a lui Adam. Această vin­decare are un caracter clar de exorcism (după cum a făcut Hristos când a alun­gat un demon mut la Mt 9, 33).

Domnul, după obiceiul Său, le re­comandă oamenilor cea mai mare discreÅ£ie, pentru că nu vrea să fie considerat ca un vrăjitor (cum s-a întâmplat cu de- monizatul din Å£inutul Gherghesenilor, tot în aceas­tă regiune), nici să se impună oamenilor prin acte extraordinare: voia să fie crezut pe cuvânt, dato­rită conÅ£inutului său duhovnicesc, ÅŸi să atingă ini­ma oamenilor. Dar degeaba: oamenii erau atât de fericiÅ£i că strigau de bucurie ÅŸi recunoÅŸtinÅ£ă, zicând: „pe surzi îi face să audă ÅŸi pe muÅ£i să vorbească”¹².

„Să deschidă Domnul urechile noastre, ca să auzim ce spune Duhul Bisericii”¹³ ÅŸi să putem „spune toate minunile Sale”¹⁴!